Sinan Pașa și măștile

Într-o zi, spre seară, s-a gândit sultanul

că ar fi mai bine să dea iar cu banul,
ca să vadă dacă merge după bir,
la Mihai Viteazul, marele vizir
sau va merge dânsul, fiindcă, în serai,
doar printre cadâne, nu mai e de trai.
Căutând el banul cu care să dea,
a văzut că n-are nicio mahmudea
și, ca să nu iasă iarăși cu discuții
că își însușește alte atribuții
decât cele care îi revin de drept,
s-a gândit că este mult mai înțelept
să plece tot Sinan, iar el să rămână,
ca să nu îi scape pe viziri din mână.
A plecat vizirul, însă, la derută,
a ales să meargă pe o altă rută,
ca să nu-l aștepte, la Călugăreni,
Mișu Caftangiu, cu ai lui oșteni,
căci, de-l întâlnește, cât e el de pașă,
o ia, de la Mișu, iarăși, pe cocoașă.
......................................................
Așteptând să vină Sinan cu ducații,
număra sultanul chiar și dumicații
pe care cadâna, una favorită,
îi ducea la gură, fără să-i înghită.
- Dar de ce, vizire, îți sunt goi coburii,
nu și-au plătit birul stabilit ghiaurii
sau te-a-împins păcatul să joci la barbut,
ca și altădată, banii din tribut?
întrebă sultanul, când bietul Sinan
reveni acasă fără niciun ban.
- Iertare, Mărite! Eu n-am nicio vină,
dar Mihai Viteazul e în carantină,
când să bat la poartă, unul cocoțat
pe Turnul Chindiei striga, ca turbat:
”Unde mergi, Sinane, cu acești voinici?
Fără măști pe față, nu intrați aici!
Dacă nu ai mască, fă bine și pleacă
și ține-ți, măi vere, sabia în teacă!
Dă-te mai aproape și să-mi spui tu mie,
la Constantinopol nu e pandemie?
Când eu știu că este, îți permiți să vii
la poarta cetății cu atâți spahii
care stau grămadă trupuri lângă trup?
Ia repartizează-i câte trei în grup
și-între ei să fie cel puțin trei coți,
iar contaminații vreau, din rând, să-i scoți
și, cu izoleta, să-i duci unde știi!
Nu ai izolete? Treișcinci de mii
de galbeni de-ai voștri ni-i scazi din tribut
și îți dau eu două. Ce n-ai priceput?
Păi și Unifarm-ul tot atât a dat
pe o izoletă când le-a cumpărat.”
I-am zis: ”Măi băiete, nu mă mai cunoști?
Eu sunt Sinan Pașa. Ale voastre oști
le-am bătut în luptă de atâtea ori.
Vezi că urc la tine și te fac să zbori!”
”Poți să fii matale chiar și Baiazid,
că nu pui piciorul dincolo de zid,
căci eu, nici de-al dracu`, nu o să te las.
mi-a răspuns ghiaurul, râzându-mi în nas.
Cum să vă dau drumul în cetate, frate,
că n-aveți niciunul mâinile curate?
Dacă, pe deasupra, ai temperatură,
nu te las să intri nici în bătătură,
nicidecum în casă, la Mihai Viteazul.
Vezi că-mi ies din pepeni și schimbăm macazul!”
Am scos și țidula pe care mi-ai dat-o
ca să strâng eu birul și i-am arătat-o.
”Nu-i bună țidula, bagă-ți-o în...!” Jur
că eu îi fac felul acestui ghiaur.
Ce nerușinare are nesimțitul,
să se îndoiască el de Prea Măritul!
- Lasă-mă cu astea, că sunt amănunte!
Mișu Caftangiu, care-i cât un munte,
stă răpus de boală în odaia lui
și dă ortul popii? Asta vreau să-mi spui!
- Ca să îi înduplec pe acei ghiauri,
am luat, îndată, primele măsuri,
trimițând la piață un aghiotant
după măști cu filtru și dezinfectant,
dar să știi, Mărite, că în toată zona
nu se mai găsește nici chiar spirtul ”Mona”,
pentru că ghiaurii îl beau ca pe apă,
când petrec la crâșmă sau când merg la sapă.
- Treci peste detalii! Spune ce-ai făcut!
Ți-a dat ăla drumu`? - Păi, nu prea a vrut.
Când să plec de-acolo, un ghiaur bătrân
mi-a făcut, cu mâna, semn ca să rămân,
a venit la mine, dar nu prea aproape,
stătea la doi metri și, clipind din pleoape,
mi-a zis: ”Bre Sinane, dacă ai parale,
îți vând eu, la negru, măști chirurgicale,
cu temperatura, însă te descurci,
pentru că, la poartă, cât sunteți de turci,
vă termoscanează. Ăsta e ucazul
ce l-a dat aseară chiar Mihai Viteazul.”
Că n-aveam parale, nu a mea e vina,
dar erau măști proaste, aduse din China,
așa că, Mărite, nu le-am cumpărat.
Acum, taie-mi capul, că te-am supărat!

Contaminarea

(după Scrisoarea a III-a, de Mihai Eminescu)
de Ilie Bâtcă

L-a oprit, tăindu-i calea, pe un ins în haine sport,
Ce ieșise dintr-o curte cu palatul lângă cort.
- Tu ești șeful? - Da, măi frate! - Știu că voi, de la străini,
Ați adus în țară viruși. Vreau și eu măcar puțini!
- Nu te rușina, măi frate! La câți viruși te-ai gândit?
Am adus destui în țară, că i-am câștigat cinstit.
Despre partea consumării, însă, șefu`, să ne ierți,
Dar, din lipsă de condiții, noi nu vindem viruși fierți!
De vei vrea pentru acasă, îți încarc vreo patru oale,
Poate mai doresc și alții din familia matale.
Până pregătesc eu marfa, scoate niște euroi,
Să vedem de ești solvabil să iei viruși de la noi!
- Cum, când eu, din piatră seacă, aș putea banii să-i scot,
Să-ți dau ție socoteală? Asta este prea de tot!
O, tu nici visezi, măi nene, ce profituri mi-au adus
Și ”Elvila”, și ”Relaxa”, mai ceva ca în Apus,
Toți ce vor mobilă scumpă, însă una foarte bună,
Fac comandă și așteaptă, după ce plătesc arvună.
Am și mobilă sculptată de meseriași, cu dalta,
În afară de aceasta, eu mai vând și una, alta.
Ban cu ban eu adunat-am, ca să fac avere mare
Și sunt azi, ca om politic, într-o plină afirmare.
În campanie văzut-ai câte semnături am strâns,
Însă unii se găsiră să spună că nu-s de-ajuns.
Eu, care-am trudit, măi nene, ca să prind atâta cheag,
Am ajuns să cumpăr viruși de la tine, un beteag!
- Un beteag, cum zici matale, dar virusul ce-l dorești
Nu e unul oarecare, e Covid de Bărbulești.
Să ia virusul acesta, a venit și Comitet,
Tocmai din Buzău, baștane, nu mai e niciun secret.
Tu te lauzi că, în viață, ai făcut ce ți-ai propus,
Că, umblând să faci avere, nimeni nu ți s-a opus,
Te fălești că, pentru asta, folosești orice prilej,
Dar, când cauți niște viruși, vii la mine valvârtej.
Eu, deși e pandemie, mă distrez la greu cu clanul
Și, când dăm peste un fraier, scoatem și din viruși banul.
Ia, bre, oala și plătește, că m-au trecut zeci de ape
Și, când mergi spre Capitală, vezi de viruși, să nu-ți scape!

Și abia plecă jupânul... Ce mai chiot, ce mai fum,
Se încing, îndată, hore și grătarele, în drum,
Decibelii zburdă-n voie, zeci de fețe somnoroase
Se arată pe la geamuri, puradeii ies din case
Și, din proprie voință, fără de niciun îndemn,
Caută prin bătătură un cărbune sau un lemn,
Peste sat s-adună norii, semne sigure de ploaie,
Urlă ulița de zgomot și de strigăt de bătaie,
Răngi, și săbii, și topoare se trimit din mână-n mână,
Gata e să intervină și Poliția Română...

La orice adiere vulnerabil...

Mi-a mai rămas puțin, foarte puțin

din cel care am fost și voi ma fi,

mă risipesc în fiecare zi,

de la o vreme nu-mi mai aparțin.

Și nu mai sunt nici al acestei patrii

ce nu-mi mai poartă nicidecum de grijă,

mă doare nepăsarea, ca o schijă

ce-mi umblă prin ventricule și atrii.

Vagi amintiri din cel care eram

plutesc în jurul meu, imponderabil,

la orice adiere vulnerabil,

încerc să mă adun, dar mă destram...

Plugușorul 2017

Aho, aho, copii și frați,

încă nu vă bucurați,
c-am scăpat de tehnocrați!
Am scăpat de ”lefegii”
și-am dat peste pontagii,
cu rude pomanagii,
că sunt iarăși la putere
tot aceia unși cu miere,
până, hăt,
mai sus de cot,
acel loc unde îi doare
de a noastră bunăstare.
Tot acei care, când fură,
nu mai au nicio măsură
se bulucesc la bucate
și iau tot, pe apucate.
Noi muncim,
de ne spetim,
însă nu agonisim
nici măcar o firfirică,
iar ei fură fără frică
și își construiesc palate,
tot prin locuri izolate,
ca nu cumva un plebeu
să îi calce pe bombeu.
Ia mai pocniți, măi, din bici,
să îi ia cu tremurici
pe cei care, de ani buni,
s-au spurcat la furăciuni!
Hăi, hăi...

Roată mare, băietani,
că de douășcinci de ani,
plus ăsta care se gată,
țara a fost ocupată,
nu de goți sau de avari,
nici de hoarde de tătari,
nu de turci și nici de leși,
nici de dragii megieși,
cântăreți la balalaică,
ce fac vodca din pufoaică,
cunoscuți și drept muscali.
Alte triburi de vandali
au năvălit peste țară
și-au făcut-o de ocară.
Hrăpăreți autohtoni,
care au ajuns ”baroni”,
și-au făcut, din astă glie,
pentru neamul lor moșie.
Ca lor să le fie bine,
nu mai ştiu nici de ruşine,
fură voturi, fură bani,
de vreo 25 de ani,
fură păduri, fură case
şi-şi votează pensii „grase”.
Ia sunați, măi, din tălăngi
și puneți mâna pe spăngi,
să stârpim această plagă
ce ne lasă fără vlagă!
Hăi, hăi...

Deputații, senatorii
au luat cu ei feciorii
și, puși pe căpătuială,
i-au adus în Capitală,
dându-le, pentru moment,
loc călduț în Parlament.
Dacă n-a mers varianta
să-și promoveze amanta,
pe copile, pe nepoate
le-au făcut azi deputate,
să ne facă ele legi,
când vor fi dânșii betegi.
Am avut, până mai ieri,
neam de domni, neam de boieri,
neam de aprigi militari,
neam de vrednici cărturari,
dar acum ne stau în coaste
fel de fel de neamuri proaste,
dar alese de popor:
avem neam de senator,
ne-am văzut acum ”dotați”
și cu neam de deputați,
care se cred mari și tari,
că-s neam de parlamentari.
Roată mare, feţii mei,
şi sunaţi din zurgălăi,
acum, chiar de dimineaţă,

„parlamentarii pe viaţă”
de noi să se îngrozească
şi din somn să se trezească!
Hăi, hăi...

Roată plugul, dragii mei,
şi sunaţi din clopoţei,
să se-audă-n largul zării,
din Carpaţi, la ţărmul mării,
o urare strămoşească
pentru stirpea românească:
Mult noroc şi sănătate,
masa plină de bucate,
pensii bine calculate,
salarii neîngheţate,
doar de astea s-aveţi parte,
fiindcă-s binemeritate!
Ia mânaţi, cu toţii, măi,
să se-audă peste văi
o urare din bătrâni:
LA MULŢI ANI, IUBIŢI ROMÂNI!

Plugușor cu repetiție

Aho, aho, copii și frați,

cumetri, nepoți, cumnați,

veri buni sau mai depărtați,

socri, fini, bunici și tați

și soții de deputați,

amante de senatori,

prinți, prințese, prințișori,

primiți niște urători?

Ne primiți sau nu cu Plugul, 

noi izbim poarta cu drugul

și intrăm în bătătură,

să vă facem urătură,

la cumpăna dintre ani.

Nu vrem nuci, covrigi sau bani,

acadele sau colaci,

vrem să vă băgăm în draci

și să spuneți unde-i șpaga

ce-au luat-o cu desaga

soții, ginerii, cumnații,

unchii, socrii, finii, frații,

amanții, bunicii, tații

deputați și senatori, 

sau nașii de prințișori.

Ia mai mânați, măi feciori!

Hăi, hăi...

Scoateți capul pe fereastră

și-ascultați urarea noastră,

c-am venit cu mic, cu mare,

să vă facem o urare,

căci în anul ce-a trecut

să vă urăm n-am putut,

însă tare v-am urât,

sta-v-ar șpăgile în gât

și-atunci primul ajutor

să vi-l dea un procuror,

împreună cu mascații

veniți să vă salte tații, 

soții, ginerii, cumnații,

unchii, socrii, finii, frații,

nașii, cuscrii și amanții,

verișoarele și verii,

rezidenți prin Primăverii,

și să-i ducă la răcoare,

cu cătușe la picioare,

căci acolo-i locul lor,

chiar de anul viitor!

Aho, aho...

Lângă mine, băietani,

să le spunem LA MULȚI ANI,

la mulți ani, la pușcărie,

unde vor putea să scrie

opere desăvârșite

despre șpăgile primite

și pe unde sunt dosite,

prin cavouri, prin saltele,

pe sub pat, pe sub podele.

Trageți brazdă voinicească,

șpăgarii să se-ngrozească,

să știe că, la popreală,

vor da cu toți socoteală

pentru tot ce au furat.

Ia opriți, măi, din urat,

că, parcă, se-aud venind

mascații cu-al lor colind,

cătușele zornăind!

Până vin dubele-aici,

pocniți, cu forță, din bici

și sunați din zurgălăi!

Hăi, hăi...

Sunt tânăr, Doamnă...

(după poezia cu același titlu scrisă de Mircea Dinescu)

Sunt tânăr, Doamnă, însă nu tânăr cum am fost
când frecventam liceul, la zi, la Slobozia
și mă luau, la ore, toți dascălii la rost,
că nu rezolv, în viață, nimic cu poezia.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de versuri sunt sătul
am fost poet odată, chiar unul de calibru,
acum, când văd porumbul strâns, toamna, în pătul
și vinul în butoaie, mă simt în echilibru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, un moșier gomos,
având mereu în preajmă, cu scripca, lăutarul,
de vei veni la mine, așează-te frumos
la umbră, lângă cramă, și răsfoiește ziarul!

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, puțin mai în etate,
dar oamenii, pe stradă, și astăzi mă aclamă,
când o aduc pe Fifi, de coarne, din Cetate,
să facem împreună o nu știu ce reclamă.

Sunt tânăr, cum se vede, arareori rotula
mai scârțâie, cu toate că-s încă tânăr, Doamnă,
dar asta doar atuncea când Fifi, nesătula,
prin marketuri mă poartă, după curechi de toamnă.

Stelele generalului și ”Steaua României”

Nici nu intrase bine în cabinet, că începu să i se zbată pleoapa dreaptă. ”Semn bun!”, își zise, în timp ce se lăsa, plictisită, în fotoliu. I se mai zbătuse și în alte zile pleoapa dreaptă și, de fiecare dată, i s-a întâmplat ceva bun. Dar acum, parcă se zbătea prea tare! Începu să se neliniștească. Dacă, Doamne ferește!, i se desprind extensiile de gene false semipermanente, aplicate fir cu fir de către stilista la care merge ea de la o vreme, mai precis de când a venit în ministerul unde ocupă, hors concours, un post călduț de secretară? Păcat de munca stilistei! Dar și de timpul cât a stat ea nemișcată pe scaun, mai ceva ca la dentist. 

Ca să fie sigură că genele false sunt la locul lor, scoase oglinjoara din trusa de... intervenție rapidă (așa îi place să-i spună trusei de machiaj, de când dăduse norocul peste ea și se învârtea într-un cerc restrâns, în care erau numai oameni cu funcții mari în CV și cu multe stele pe umăr) și începu să-și verifice geană cu geană. Fiindcă tot umblase la trusă, luă dintre rujurile în nuanţe naturale pe cel roşu și începu să se aranjeze pentru întâlnirea cu Șeful ăl mare care, dintr-o clipă în alta, trebuia să sosească și el de pe unde îl chemase... interesul național. Nu trecu mult și auzi soneria. Intră zâmbind în cabinet și, după ce făcu un semn discret cu mâna, care putea însemna orice, se așeză într-unul din fotoliile din fața biroului Șefului.
- Ceva, vreo misiune mai deosebită ai avut de îndeplinit astăzi?, întrebă acesta.
- Nu, șefu`, doar ce am sosit și eu. Uite se face acum ora 12 și nici cafeaua nu am reușit să o beau.
- Bine, atunci îți dau eu o misiune. Te rog, scrie!, mai zise șeful și începu să se plimbe, de la un capăt la altul al cabinetului, cu o mână la spate și cu cealaltă la reverul hainei, cum văzuse el în filmele cu Napoleon. Așadar: ”Domnule Președinte, în semn de apreciere a serviciilor deosebite aduse instituției militare, pentru rezultatele remarcabile obținute în procesul de instruire, precum și pentru înaltul profesionalism dovedit în executarea misiunilor încredințate, propun și rog să îi acordați ordinul ”Steaua României” doamnei...” Dar ce faci, nu scrii?, întrebă ministrul, oprindu-se din mers.
- Am scris, șefu`...”Steaua României doamnei...” Aștept să-mi spuneți numele pe care să-l trec.
- Hai că mă faci să râd și știi că eu nu râd prea des. Da` ce, ai uitat cum te cheamă?
- Vai, șefu`, nu se poate! Știți că eu am mai primit două stele...
- Și ce-i cu asta? Eu am primit patru și tot aș mai vrea.
- Nu stele ca ale dumneavoastră, șefu`, cu toate că mi-ar fi plăcut să am și eu din astea. Voiam să spun că am mai primit de două ori ordinul ”Steaua României”.
- Știu, că doar tot eu te-am propus. Și, dacă mai rămân la minister și nu mă pun ăștia premier, că așa se aude, te mai propun o dată. Cum am eu patru stele pe un umăr și patru pe celălalt, de ce să nu ai și tu două decorații pe un piept și două pe celălalt?
- Bine, șefu`! Deci scriu numele meu? Dacă-i ordin...
”Nu degeaba mi s-a zbătut pleoapa dreaptă!”, își zise, în timp ce scria ”doamnei Adela Loredana...”

Rondelul maneliștilor

Ne pleacă maneliștii, vere,

de muzică s-alege praful,
că s-a trezit, cică, ANAF-ul
să îi întrebe de avere.

Bieții de ei, câtă durere
să nu mai aibă bani cu vraful,
ne pleacă maneliștii, vere,
de muzică s-alege praful.

După umila mea părere,
va fi la modă iar taraful
sau, și mai și, chiar fonograful
găsit prin nu știu ce unghere.

Ne pleacă maneliștii, vere...

Barba lui Ponta. La Guvern

(după Grigore Alexandrescu)

Ale copertinei umbre peste ierburi stau culcate,
Către gardul de la stradă se întind, se prelungesc
Și-ale soarelui lungi suliți, în catran încins muiate,
Din înalturi se pogoară, drept în creștet te izbesc.

Este două după masă; o mașină se oprește,
O fantomă aplecată din ea iese... o zăresc...
Merge... vine către trepte... în baston se opintește,
Oprea înapoi se trage... sepepiștii se feresc.

Sting țigările în grabă și se-nclină trepădușii,
Secretarele-și fac cruce și dau cu fugiții bir,
În birouri intră toate și, prin căpătura ușii,
Trag cu ochiul și se-ntreabă: ”E chiar Marele Vizir?”

Este el, cum îl arată, neschimbată, uitătura,
Premierul ce, din țară, pe neve, plecase spân,
Dar acum două tuleie ce-i acoperă figura
Dintr-o dată ni-l arată fiind altul... Mai bătrân.

”Victor!”, murmură Rovana, ”Pon-ta!”, Gabriel scandează,
Acest nume-i înfioară pe toți cei aflați pe hol,
Și Rovanei și lui Oprea, după ce-i îmbrățișează,
Victor Ponta le șoptește: ”Vreau să îmi reintru-n rol!”

”Mai întâi, dragă cumetre, îți spun sincer, m-am crucit
Când mi-ai apărut în față chiar așa nisam-nitam,
Am crezut, Doamne, ferește! că pe-acolo te-ai turcit,
De-ai venit cu barba asta și fără să faci tam-tam.

Și acuma, doi la mână, află că eu, subsemnatul,
General cu patru stele, date de doi președinți,
Cu onoare și virtute mi-am îndeplinit mandatul,
Acceptând, în loc de stele, numai treizeci de arginți.”

O, rămâi

(după Mihai Eminescu)

”O, rămâi, rămâi acolo,
Unde ești plecat de mult,
Pe meleaguri otomane,
La genunchi să-ți faci consult!

Sub umbrela de mătase,
Te aseamăn unui crai,
Când în jur roiesc cadâne,
Ca răpite din serai.

Ce să cauți tu în țară,
Dacă nu mai ești dorit,
Iar la turci e caldă apa,
Litoralu-i însorit?

Pentru ce să-ți faci probleme,
Dacă-n țară e nasol
Și vor unii să te vadă
Făcând băi la Techirghiol?

De la Bosfor, schimbă locul,
Du-te și la Dardanele
Și, când ți-amintești de țară,
Poți s-asculți niște manele!”

Astfel zise tata socru,
Încheindu-și convorbirea
De pe un mobil pe care
I-l dăduse Gabi Firea...
.........................................
Astăzi chiar de s-ar întoarce,
A-nțelege nu-l mai pot,
Căci genunchiul nu-l mai doare,
Dar de noi îl doare-n cot.

Cântecul premierului

(după George Coșbuc)

În spitale, doctori, ioc,
Căci, făcându-și semnul crucii,
Și-au zis atunci hăbăucii:
- Hai să o luăm din loc!
Nu e rost de stat în țară,
Să ne facă de ocară
Marinarul și-alde Boc...

Și de-atuncea, ce să vezi!?
Când te poartă interesul,
Mergi la doctorii cu fesul,
La genunchi să te tratezi.
Important să ai parale,
Că găsești la turci spitale,
Cum nu poți nici să visezi.

Și vă spun, să știți ți voi,
Sunt giugiuc pe-aici băieții,
Nu hapsâni ca turcaleții
Ce veneau la noi, puhoi,
Și bătându-i bine, vere,
Luau aur, grâu și miere,
De-i lăsau pe-ai noștri goi.

Câte-un Vodă haidamac
Îi prindea la-nghesuială
Și, luându-i la cafteală,
Le venea și lor de hac,
Că-și pierdeau turcii șalvarii,
Dar și, cariați, molarii
Într-un nu știu ce bulhac.

Într-o zi (acu-i acu!),
Cum eram, în mare grabă,
(De plăcere, nu cu treabă),
Ca și Putin, la Baku,
Am prins în urechi o șoaptă,
Undeva, în partea dreaptă:
”Mergi la Istanbul și tu?”

Fără niciun preambul,
Direct, pe nepusă masă,
Mă chema la el acasă
Erdogan, la Istanbul.
Când am vrut, ca tot ghiaurul,
Să-i pup dreapta, cea cu ghiulul,
M-a oprit: ”Destul! Destul!

Vreau în avion să urci
Cu soția ta mai iute,
Dacă vrei la Putin, du-te,
Dar cu el să nu te-ncurci,
Căci, ți-o spun pe aia dreaptă,
Mâine-n Istanbul te-așteaptă
Douăzeci de medici turci!”

I-am răspuns: ”Fugim! Fugim!,
Dar aș vrea să știi matale
Că rahat și baclavale
Nu mănânc, că-s la regim.
Asta-i singura doleanță,
Că fac sport de performanță”.
”Mănânci bio? Aferim!”

Și-au sărit turcii cu tot
Ce aveau la îndemână,
Astfel că-ntr-o săptămână
Mă-ntremai, însă socot
Că nu-i bine să fac pasul
Către țară, fiindcă sasul
Îmi dă sigur peste bot.
.........................................

Acest cântec îl făcui
Eu, numitul B. Ilie,
În umila mea chilie,
Și gândeam: Tu râzi și spui,
Dar mergi tot adus de spate!
Las` că vine Ponta, frate,
Și-o să iau bastonul lui!

BULHÁC s. v. băltoacă, mlaștină, mocirlă, smârc (DEX)

Microbul puterii

(după „Bacilul lui Koch”, de George Topârceanu)

Prea onorate doamne, distins auditor, 
Subiectul odei mele pot spune că-i minor,
De nebăgat în seamă, e un subiect banal,
Deci nu ştiu câţi citi-vor ce scriu, pân` la final.
Chiar Muza, altădată prea darnică cu mine,
M-a părăsit de-o oră jumate şi mai bine,
A pretextat că are de rezolvat o treabă,
Şi-a pus pe umăr tolba şi a plecat în grabă.
Prin aburii cafelei privesc neputincios
Spre monitorul care nu-mi este de folos,
De mi-ar fi fost alături, să mă ajute, Muza,
După subiecte bune nu mi-ar mai arde buza,
Dar, de nu-mi vine Muza nici până dimineaţă,
Ce-aţi zice de subiectul ”Parlamentar... pe viaţă”?
O, nu vă fie teamă, nu eu l-am inventat,
E un subiect la modă, deci foarte discutat,
Subiectul despre care aş vrea să vă vorbesc
Include, de la sine, şi genul femeiesc.
Dacă, prin legea firii, egală-i cu bărbatul,
De ce n-ar fi femeia, la fel ca deputatul
Sau senatorul Y, pe viaţă-n Parlament,
Iar locul să îl lase cuiva, prin testament?
Deci, firoscosul ăsta în Parlament ajuns,
Crezând că cinci mandate nu-i sunt îndeajuns,
Se-agaţă, ca-înecatul, de orişice chichiţă
Cum n-ar fi fost în stare nci neica Agamiţă,
Şi vrea alte mandate, cinci, şase, nu contează,
Că-n Parlament, se pare, nimic nu îl stresează.
Nu-i nimeni decât dânsul în ţară mai deştept,
Că nu degeaba este „parlamentar de drept”,
Pe scena mare-a vieţii e un actor teribil,
Când joacă rolul unui distins incoruptibil,
La orice oră poate, cu acte, să confirme
Că n-a avut şi n-are avere şi nici firme,
Că soacra, cam bătrână, dar încă sănătoasă,
E cea care aduce un ban muncit în casă,
Ca să îşi facă firmă, şi-a-nstrăinat, săraca,
Vreo cinci găini de ouă, o capră, dar şi vaca,
A arvunit, din vreme, şi puii din găoace,
Dar n-ar avea atâtea, de n-ar fi fost robace
Şi n-ar pune-n grădină un morcov, o verdeaţă,
Pe care să le vândă, pe mai nimic, la piaţă.
Noroc că el primeşte o diurnă de şedinţă
Cu care să-şi procure ce-i e de trebuinţă,
Cât timp, la datorie, se află-n Capitală,
Unde a sa prezenţă, desigur, e VITALĂ.
De face sacrificii la orişicare pas,
Ca ţărişoara asta s-o scoată din impas,
Nu cere pentru sine onoruri, privilegii,
Dar, dacă, bunăoară, se vor gândi colegii
O pensie să-și facă, să zicem specială,
Și el, din întâmplare, se va găsi în sală
Când se votează legea, doar n-o să se opună,
Chiar dacă-i împotrivă, altfel o să se spună
Că-i populist, că n-are nici pân-acum habar
Ce sacrificii face înaltul demnitar,
Cât își iubește țara, cât e de devotat,
Cum pentru el contează doar cei ce l-au votat,
Doar pentru ei se zbate, doar lor li se dedică
Și, pentru ei, și viața și-o dă, la o adică...

Mai vreau, în încheiere, vreo două, trei cuvinte
Să spun despre subiectul ce mi-a venit în minte.
Parlamentarul ăsta ce „trage ca un rob”
A contactat, se pare, un oarece microb,
A cărui denumire i-au dat-o, de mult, alţii
Şi-am scris-o-n titlul astei pseudodisertaţii.

Scrisoare din Istanbul

(după George Coșbuc)

Rovana dragă, mail-ul meu
Găsească-mi-te-n pace!
Eu sunt la turci și-mi este greu,
Dar rabd, că n-am ce face.
Aș vrea un pas să fac, sau doi,
Dar e prea mare riscul,
Nu pot piciorul să-l îndoi,
Că mi-i beteag meniscul.

Aud că-i mare tărăboi
În București, nu șagă,
Că e Iohannis în război
Cu mine, iarăși, dragă,
Că mă hulește cu păcat,
Deși n-are dreptate,
Căci eu, din țară, am plecat
Să-mi cat de... sănătate.

Păi, mă credeau pesemne prost
S-aștept ca Uncheșelu
Sau altul să mă ia la rost
Și să îmi facă felu`?
Când îmi răspunzi, aș vrea să treci
Întâi pe la cumnatul,
Să vezi de este tot la beci
Și dă cu subsemnatul!

Iar de-o-ntâlnești, aș vrea să-i zici
Iubitei Daciana
Că n-o aștept încă aici,
Cât timp nu-mi trece rana.
Ea lupte-se cum o putea,
Dac-o-ncolțesc dușmanii,
Dar să nu umble la saltea,
Că nu-s acolo banii!

Lui Oprea eu i-am acordat
Puteri să-mi țină locul,
Dar să nu-mi spui că m-a trădat!
E-n stare, dobitocul!
Dacă nu-l vezi, atât îți cer:
Prin Dragnea, vorba-i lasă
Că îi mai dau un minister,
Când mă întorc acasă.

Mi-e bine-acum și așa socot
Că merg spre vindecare,
Vreau să închei, însă nu pot
Decât c-o întrebare:
Parlamentarii ăstui neam
Au pensia ce-au vrut-o?
Majoritatea ce-o aveam,
Doar nu or fi pierdut-o!

Mai am dureri, dar nu să țip,
Cum se-ntâmpla acasă,
Și-aș vrea să plec, dar nu e chip,
Căci turcii nu mă lasă.
Pe-aici s-ar mai putea să stau
O lună ne-ncheiată,
Și-ajuns în țară, o să-mi iau
Concediu fără plată.

Blestem de pacoste

(după Miron Radu Paraschivescu)

Când ţi-o fi viaţa mai dulce,
la pat boala să te culce,
să n-ai parte de hodină
pe-ntuneric şi lumină,
de cum se arată zorii,
să te calce procurorii
şi, când îţi vor da bineţe,
inima-n piept să-ţi îngheţe,
să simți cum te iau fiorii
până-n măduva spinării
şi să dai cu subsemnatu`,
pân` se lasă înnoptatu`!

Să rămâi fără un ban,
ăl mai ultimul golan,
dintr-un ditamai buhaiu`,
s-ajungi subțire ca paiu`
şi puterea ta de-acum
să se scurgă ca un fum,
să mergi de spate adus,
vântul să te ia pe sus,
să ajungi un peregrin,
flămânzind prin loc străin,
sau milog, la cap de pod,
cerşind bani de la norod!

Boală-n lume să nu fie
de tine să nu se ţie,
arde-te-ar focu`, mangalu`,
c-ai fost mai rău ca muscalu`
şi ne-ai furat toți bănuţii,
călca-te-ar roata căruţii!
Hoț parşiv care mi-ai fost,
te-ai ajuns mare pe post,
de te-aş vedea jos, de-a dura,
frânge-ţi-s-ar junghetura,
să te-adune pe făraş,
că prea te-ai făcut trufaş!

Să fugă toţi, ca de ciumă,
când te-or întâlni, huidumă,
păr pe limbă să îţi crească,
mâţele să te stuchească,
secerat să văz cum cazi,
ca pădurile de brazi!
Scălda-te-ai într-un cazan
cu ăl mai încins catran,
să nu ai parte de şpagă
şi nici trupul tău de vlagă,
vedea-te-aş, cu toată pleava,
după gratii, la Jilava!

Ultima poruncă pentru baroneți

(după Dimitrie Bolintineanu)

Într-o sală mare de pe Kiseleff,
unde pesediștii au al lor fief,
dis-de-dimineață este zarvă mare...
Unii stând pe scaun, alții în picioare,
cei veniți din țară, chemați de partid,
în jurul lui Ponta vor să facă zid
și cu procurorii să se ia la trântă,
pe ei DNA-ul nici că-i înspăimântă.
Viorel se scoală și le mulțumește
și de la tribună astfel le grăiește:
- Veșnică credință vreau de la acei
pe care-i consider baroneții mei.
Fac o paranteză! După cum vedeți,
mă adresez vouă, azi, cu ”baroneți”,
căci baronii noștri cei mai cunoscuți
sunt puși la popreală, de parc-ar fi șuți.
Privind eu în sală, mă apucă mila,
că nu-l văd pe Bunea Stancu din Brăila,
Mazăre lipsește, la fel și Pendiuc,
nu-i Cosma, bătrânul, nu-i nici Hrebenciuc,
scaunul pe care stătea Nicușor
văd că este liber cam demultișor,
căci baronul nostru de la țărmul mării
dă cu subsemnatul, când vor procurorii,
cât despre Nichita, nu știu ce să spun,
de când cu amanta, parcă e nebun...
De la Nicolescu nu am nicio veste,
era la-nchisoare, tot acolo este?
Dacă nu-ncetează această prigoană,
ne pun procurorii pe toți în coloană
și ne escortează, ca pe derbedei,
până la clădirea din strada Știrbei.
Acum procurorii și-au făcut un plan:
să ne ia pe mine și pe Șova Dan
și să ne depună la Beciul Domnesc,
cum îi spune Radu. Geaba ostenesc
să găsească probe și să ne înhațe,
că ne țin colegii pe-amândoi în brațe.
Știu că am în juru-mi oameni de ispravă,
mergeți, dar, acasă și, fără zăbavă,
dați sfară în țară că rezist la greu...
Unul este Ponta și acela-s eu!

Baroane

Nu-i nimeni ca tine, baroane,
Ai fost şi-ai rămas băgăreţ,
De cum te-ai văzut la butoane,
Te crezi cel mai cel din judeţ.

În conturi având milioane,
Pe unii ca noi nu pui preţ,
Ne vezi ca fiind lighioane
Ce merită numai dispreţ.

În faţă când ai microfoane,
Devii, momentan, vorbăreţ,
Pe gură scoţând doar tromboane,
Cu oiştea dai în ostreţ.

Aminte ia bine, baroane:
Fiind, ca şi ei, hrăpăreţ,
Lături când primesc din bidoane,
Vei sta, lângă porci, în coteţ!

 (inspirat după pamfletul cu acelaşi nume, scris de Tudor Arghezi)

Nu mi-e frică de Miau Miau

(după cântecul pentru copii „Nu mi-e frică de bau bau)

Pricăjit şi fără minte,
Pisoiaşul zis „Miau, Miau”,
Fiind mare preşedinte,
Se dă în partid „Bau Bau”.
Dar cu mine ce mai are
Acest „fioros” Miau Miau,
De mă smotoceşte-n ghiare,
Vrea s-audă cum zic AU?

REFREN :
Nu mi-e frică nu mi-e frică de Miau Miau!
Nu mi-e frică nu mi-e frică de Miau Miau!
Nu mi-e frică nu mi-e frică de Miau Miau!
Nu mi-e frică nu mi-e frică de Miau Miau!
Nu mi-e frică de Miau Miau!

La Miau Miau pot să mă toarne
Cei care în preajmă-i stau,
Nu-i voi căuta în coarne
Niciodată lui Miau Miau.
Oare câte luni mai are
De stat la Guvern Miau Miau?
Strada o să-l ia în ghiare
Şi-o să-i spună ciao ciau.

REFREN

Eu acum îi dau de veste
Că sunt profund dezgustat,
Pentru mine nu mai este,
Ca şi cum n-a existat.
Multe zile nu mai are
La Guvern, i-o spun pe şleau,
Şi-o să plece la plimbare
Acest pricăjit Miau Miau.

REFREN

Aceste versuri de... susţinere, scrise cu reţinere, se dedică primarului meu de sector Marian Vanghelie

Ultima şedinţă de pe Kiseleff

(după Dimitrie Bolintineanu)

În vechea clădire de pe Kiseleff
Floare pesedimii intră fără chef;
Într-o încăpere mare, luminoasă,
Şade „Bunicuţa”, cu capul pe masă,
Nu se simte bine printre grandomani
Şi rememorează tinerii săi ani.
„Am fost toată viaţa sărac şi cinstit,
Nicicând la "bucate" nu m-am năpustit,
Am trudit amarnic, însă de pomană,
Să fac socialismul cu faţă umană,
Pe mulţi, cei din sală, v-am scos din nevoi...
Fără mine, astăzi, ce-aţi mai fi fost voi?
Concretul meandric, noua sinergie
Vouă vă provoacă numai alergie,
Am vrut, pentru mase, altă geometrie
Iar capitalismu-i doar... de cumetrie.
Dar nu-l văd pe Ponta! E tot în Dubai,
Unde chefuieşte, când în ţară-i bai?”
Pe la colţ, baronii şuşotesc în taină
Şi pe Titulescu cel micuţ îl caină.
„Unde-ai fost, măi dragă? Respiră adânc
Şi ieşi la lumină, că nu te mănânc!
Ai lăsat guvernul cu un mafiot,
Despre Oprea-i vorba, şi, ca un netot,
Ai plecat cu Ghiţă tocma-n Emirate,
Viorele, dragă, multe nesărate
A făcut Năstase, chiar şi Prostănacul,
Cu a ta prostie, însă, dăm de dracul,
Căci poporul ăsta ce-l dispreţuiţi
A văzut că sunteţi nişte parveniţi.
Asta e, măi dragă, ţi-ai făcut de cap
Şi, din gura presei, n-am cum să te scap..."

Socrul lui Ponta cel mare

(după Muma lui Ştefan cel Mare)

Într-un club de fiţe, tocmai în Dubai,
Unde merge lumea plină de parai,
Premierul nostru şi a sa domniţă
Incognito intră, însoţiţi de Ghiţă,
Hotărâţi să uite ce ruşine mare
Au trăit în ţară luni, după votare.
Din ochii domniţei, lacrimile grele
Şiroiesc şi-s gata fardul să i-l spele,
Nu-i dă pace gândul că-n această toamnă
I s-a dus norocul de-a fi prima doamnă,
Însă premierul, în timp ce dansează,
O priveşte galeş şi-o îmbărbătează.
Orologiul bate în alt fus orar,
Oare cine sună pe un celular?
- Eu sunt, Viorele, socrul tău smerit,
Vezi că paparazzi v-au descoperit!
Nu putea zgârcitul de Sebastian
Să te împrumute, să-ţi iei un turban?
Dacă şi-a mea fată ar fi purtat burkă,
Voi cu paparazzi nu aveaţi de furcă.
Că vă trag în poză, de-asta mi-a fost frică
Şi-o să afle presa, dragă ginerică,
La Realitatea, omul lui Cosmin
Deja te bârfeşte de un ceas. Amin!
- Ce spui, tată socru, ce tot bălmăjeşti
Şi mă iei cu chestii cam... bisericeşti,
Ori baţi apropouri că eu, otrodox,
Stau cu arabeţii la un matrafox?
Ne-au făcut o poză? Ei, şi? Care-i baiul?
Eu, ca tot românul, vizitez Dubaiul,
Sunt într-o vacanţă binemeritată...
Tânăra domniţă intervine: - Tată,
Chiar că poza asta nu-i decât un fleac
Pe lângă necazul... Dar, mai bine, tac...
- Bine, fata tatii, taci şi te distrează,
Victoraş al nostru sigur candidează
Şi a doua oară, peste vreo cinci ani,
Însă fiţi, copilă, mai atenţi la bani,
Cheltuiţi, pe-acolo, mai cu chibzuinţă,
Căci banii lui Ghiţă sunt de trebuinţă!
Tre` să-nchid acuma, nu mai am minute…
Vă aştept acasă! Domnul să v-ajute!

de Ilie Bâtcă

Rondelul poetului rebel

Încerc să scriu un biet rondel,

Nu un poem de anvergură,

Ca alea când dădeam din gură,

Să demonstrez că-s cel mai cel.

Pe Macedonski drept model

Îl iau, din cartea de lectură,

Şi-ncerc să scriu un biet rondel,

Nu un poem de anvergură.

Îmi trec prin minte fel de fel

De rime, doar de umplutură,

Şi-adorm, proptit în tastatură,

Visând că eu, poet rebel,

Încerc să scriu un biet rondel...