marți, 29 noiembrie 2011

În patru rânduri...


                            Epilog 



S-a încheiat încă o piesă
şi-ar fi cam ăsta epilogul:
Un prostănac dat pe buldogul
ce nu mai vrea să stea... în lesă. 
 

Ilie Bâtcă  

duminică, 27 noiembrie 2011

Mesaj ascuns


Până mai ieri, când un amic
a scos un plic din buzunar
şi mi l-a dat, n-aveam habar
ce-nseamnă (totuşi, hai să-i zic!)
literatura...de sertar.

Credeam eu, biet neştiutorul,
că au curs tone de cerneală
până când, coală după coală,
a strâns, prin vreme, autorul,
ţinându-le mai la fereală.

Dar (deziluzie totală!),
în plicul scos din buzunare
şi pus de mine la păstrare
era (ciudat!) o biată coală
purtând vechi urme de licoare.

O explicaţie bizară
(probabil din dicţionare)
cu termeni care mai de care
mai elevaţi, cum, bunăoară,
cuvântul externalizare.

Şi se mai întreba amicul,
cu litere subliniate
cu bold, cursiv şi extralate:
"Când, oare, va mai creşte micul
buget de austeritate?"

Atât şi altceva nimic
nu-şi mai notase autorul.
Probabil l-a lăsat umorul,
de-acum, pe bunul meu amic,
dar, sigur, îi voi duce dorul.

De ce-mi lăsase mie plicul,
a fost destul de clar mesajul,
căci, folosind metalimbajul,
mi-a dat de înţeles amicul
că-i musai să îmi fac...bagajul.


Ilie Bâtcă  

miercuri, 23 noiembrie 2011

Provocare


A trecut ceva vreme de când am deschis ultima dată calculatorul. Acum, trecând în fugă peste mesaje şi peste comentariile de pe blog, constat că unii dintre prieteni mi-au observat absenţa. Alţii nu. Şi unora, şi altora le mulţumesc. Ca să nu vă dezamăgesc, încerc să mai postez şi eu câte ceva. Nu e de actualitate, dar alte săgeţi nu mai am în tolbă. În aceste zile cât m-am ţinut departe de calculator, am tot cugetat dacă îşi au rostul aceste „săgeţi” ale mele. Şi am ajuns la concluzia că nu. Până când mă voi reprofila, voi apela la nişte scrieri mai vechi. Ca să nu fie plictisitoare, voi încerca să vă provoc la un concurs, căruia să-i zicem, de exemplu, „Recunoaşteţi personajul (personajele)?” Vă doresc lectură plăcută!


Moartea căpriorului
(după Nicolae Labiş)

Seceta a ucis şi ultima boare,
deşi apă nu e, vegetaţia-i mare,
e pericol ca, din urmă venind, vânătorii
să nu poată vedea, alergând, căpriorii
şi, desigur, atunci, oricât de dibaci,
oricâţi secretari de stat voi avea eu gonaci,
întâiul, în acte şi-n fapt, vânător,
cu arma-ncărcată voi sta, la picior,
umbla-voi degeaba, hai-hui, pe coclauri
şi-acasă veni-voi, spăşit, fără lauri.
Mă iau după Sârbu pe deal, printre rugi,
şi ţepii mă zgârie, răi şi uscaţi,
păcat c-o să-mi stric bunătate de blugi,
c-o seară în urmă de Dana spălaţi
Deja e amiază, dar eu sunt sătul,
mă năruie setea şi văd că în taşcă
nu am nicio cola, nu am un redbull
să beau, ca tot omul. Găsesc doar o ceaşcă,
dar ceaşca-i uscată, vagi urme de zaţ
mai poartă pe fundu-i, rămase de-aseară,
şi-o gură de apă aş bea cu nesaţ,
de-aş fi la izvoru-ţi ştiut, căprioară.
Lui Sârbu i-arăt ceaşca şi-mi face semn să tac,
înghit în sec şi gura mi-o ţin, se înţelege,
nu pentru că-i ministru şi eu îi fac pe plac,
dar vânătoarea, astăzi, oprită e de lege.
Cu foşnet de aramă, pădurea mă-nfioară
şi stele, câte una, răsar încet pe boltă,
când mă gândesc că moartea-i aproape, căprioară,
o latură din mine, cea bună, se revoltă,
instinctul de-a ucide e însă mai puternic,
când fierul rece-al armei îl simt vibrând în mână,
la vânătoarea asta, ministrul prea cucernic
mi-a dat chiar dezlegare, de-acum o săptămână.
Sub razele de lună ce-nvăluie izvorul,
privind în jur cu teamă, urmat de căprioare,
spre apa susurândă se-ndreaptă căpriorul,
privirea aţintind-o spre mine, prin cătare.

Şi văile vuiră... Îngenuncheat a rugă,
cu fruntea sprijinită în iarba-nsângerată,
mai vede căpriorul cum ciutele, în fugă,
dispar, tăcute umbre,-n pădurea întunecată.
Sub razele de lună, s-a înroşit izvorul,
nici susur, nici răcoare nu simte căpriorul
şi-n trista lui privire, mai rece decât fierul,
îşi oglindeşte, falnic, surâsul... premierul.


marți, 15 noiembrie 2011

Eu, „răsfăţatul cu epoleţi”...


După ce am fost introdus în „zona cancerigenă” a bugetului de stat, de însuşi preşedintele ţării, tot domnia sa a găsit „soluţia de vindecare”, tăindu-mi aproape 17% din „pensia nesimţită”, iată că sunt adus din nou în atenţia opiniei publice, fiind catalogat de către un post de televiziune drept „răsfăţat cu epoleţi”. Motivul? Chipurile, de la 1 ianuarie, pensia mea ciunţită va ajunge iarăşi... nesimţită, deoarece urmează să-mi crească cu 17 la sută. Nimic mai fals! Pensia mea va rămâne tot cu 17% mai mică, ba, pe deasupra, îmi vor fi reţinuţi şi cei 17% pe care i-am primit, timp de un an, până la intrarea în vigoare a legii.
De data aceasta vine în sprijinul afirmaţiilor mele însuşi preşedintele ţării care, într-un monolog ţinut la singura sa televiziune de suflet, după ce prietenul Radu Moraru a rămas fără obiectul muncii, declara: „Nu ştiu să fi crescut vreo pensie cu 17%. Fondul de pensii este altceva. Trebuia să intre (în vigoare – n.n.) de la 1 ianuarie anul trecut. Afost atacată legea în instanţă, hotărârile de punere în aplicare. Până la urmă s-a stabilit intrarea la 1 ianuarie anul acesta, când toate chestiunile legate de controverse în justiţie s-au închis. Cei mai mari (sublinierea noastră) beneficiari ai noului sistem de pensii sunt subofiţerii. Să vă spun cu cât, nu ştiu. Este adevărat, subofiţerii sunt cei mai mulţi în Afganistan. Cei care sunt în accidente, incidente, mor sunt subofiţerii”.
Toate bune şi frumoase! Numai că, voit sau nu, domnul preşedinte induce din nou în eroare (ca să nu folosesc un verb ce-l caracterizează) opinia publică. Chiar dacă Proiectul Legii bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2012 prevede îngheţarea pensiilor la nivelul celor actuale, unii dintre pensionarii care provin din structurile sistemului naţional de apărare a ţării ar trebui să beneficieze, după recalculare, de majorări de pensii, conform prevederilor noii legi a pensiilor. Spun ar trebui, deoarece, într-o ţară în care Constituţia – legea fundamentală – este călcată sistematic în picioare, s-ar putea ca această lege să nu fie respectată. Nu ar fi prima! Şi nici ultima!
Cu cât vor creşte în medie pensiile celor peste 90% dintre cadrele militare în rezervă şi în retragere care au tras lozul câştigător, nu am de unde şti. Probabil că nici domnul preşedinte nu ştie şi îl cred. Îl cred şi când afirmă că cei mai mulţi (nu cei mai mari, cum spune domnia sa !) beneficiari ai noului sistem de pensii sunt subofiţerii. Generalilor şi ofiţerilor care, după ce au absolvit tot felul de cursuri şi s-au şcolit prin academii, au comandat unităţi şi mari unităţi, au lipsit cu săptămânile şi lunile de acasă, le vor creşte pensiile, dar mai puţin. Unora, deloc! Alţii (destui!) vor fi în situaţia mea. Aşa le trebuie! Doar nu i-a obligat preşedintele ţării, care o mai fi fost el în acele timpuri, să-şi tocească coatele prin amfiteatre şi biblioteci! A nu se înţelege că am ceva cu subofiţerii! Nu ei sunt de vină pentru această răsturnare a scării valorilor.
Dacă, până aici, am fost de acord cu domnul preşedinte, mai departe sunt nevoit să-l contrazic. Pentru că, nu subofiţerii sunt cei mai mulţi în Afganistan. Cei care „sunt în accidente, incidente, mor” sunt militarii angajaţi pe bază de contract. Iar aceştia nu vor beneficia nicodată de noul sistem de pensii. Şi nici subofiţerii care se află în Afganistan sau în alte teatre de operaţii nu vor fi beneficiarii majorării pensiilor, pentru simplul motiv că ei sunt încă în activitate. Nu sunt, deci, pensionari sau... asistaţi social.
Trebuie să-l mai contrazic pe domnul preşedinte şi în legătură cu afirmaţia că „toate chestiunile legate de controverse în justiţie s-au închis” şi să-i spun că nu s-au închis deloc, ele fiind în plină desfăşurare. De ajuns să-i amintesc faptul că 231 de membri ai SCMD şi-au recâştigat, definitiv şi irevocabil, statutul de militar în rezervă şi pensiile militare de stat (în baza Legilor 164/2001 şi 179/2004), prin respingerea recursurilor Guvernului la Curţile de Apel Braşov, Bucureşti, Piteşti şi Ploieşti. Şi astfel de procese sunt cu miile pe rol. Iar cei care au dat Guvernul în judecată vor câştiga, cu siguranţă. Asta dacă Justiţia nu se va face... după buget. Sau după cum dictează domnul preşedinte.

luni, 14 noiembrie 2011

Balada cârcotaşului spăşit


(după George Topârceanu)

Trec anii, trec lunile-n goană,
Se duc săptămânile-n zbor

Şi zilnic aud de-o cucoană

Luată de presă-n vizor.

Eu nu ştiu fotoliul la care

Tânjeşte această duduie,

Ce demon o pune-n mişcare,

Când suie, şi suie, şi suie...


Degeaba-mi dau roată nămeţii

Prin părul rămas pe la tâmplă

Iar timpul îmi ară pomeţii,

Căci tot nu pricep ce se-ntâmplă.

Teleportat de-aş fi de pe Marte,

Sau, poate, picat de pe Lună,

Aş vrea adevărul, în parte

Măcar, să îl ştiu despre jună.

Las, noaptea, veioza să ardă

Şi-n albul tavan privesc fix:

Duduia e, deci, cumulardă,
Când altele-n viaţă dau chix!

De Mama Natură, în plus,

O fi, la mansardă, dotată

Această fătucă? Exclus!

Sau, poate, o fi, dar n-arată.

Cu-aşa un parcurs eclatant.

Mai rar se-ntâlneşte-o blondină,

De n-are un şef şi galant,

Şi gata oricând s-o susţină.

Când Şefu-a primit Cotrocenii

Plocon, plecând de pe Splai,

Avea în cohorta-i de genii

Şi-o divă cu părul bălai.

Era în pericol turismul,

Adus de neghiobi pe chituci?

Pornit-a atunci altruismul

Să fiarbă în şef, cu bulbuci,

Şi-un gând i-a venit, ca o briză,

(Doar are din astea o droaie!),

Că bună-i să scoată din criză

Turismul doar juna bălaie.”

Străpuns de privire-i tavanul,

Deasupra-mi, în micul iatac,

Dar gânduri îmi vin, cu toptanul,

Şi când mă retrag în cerdac:

Urmare-a iubirii eterne
Ce-o poartă culorii oranj,

A fost în vreo şapte guverne,

Dar ăsta nu-i mare deranj,

Pe mine mă arde la rânză

Şi dă peste buză paharul

Că, pentru o veştedă frunză,

A dat euroii, cu carul.

Probabil că frunza-şi ia seva

Din mărul sub care Adam

Sedus se lăsase de Eva,

Strămoaşa acestei madam.

Aruncă duduia bănetul,

Precum, din nacelă, nisip.

Aşa-i când, la bază, bugetul

Nu are, monşer, un prinţip.”


Mânat de această năloagă

De gânduri parşive, zic: „Hai!”

Aveam într-o carte, zăloagă,

Un ultim bilet de tramvai

Şi-am mers la un văr, la Romană,

Să scap de idei, orice-ar fi,

Dar totul a fost de pomană,

C-a fost, cu Săndel, şi mai şi.

Cu nervii era-n piuneze

De-o vreme destulă băiatul,

De când l-a împins să voteze

Cu ăştia de-acum necuratul,

Căci capu-mi făcu călindar

Cu tot ce-a făcut ministresa,

Ce post mai primi-va în dar

Şi cât de-nrăită e presa...

Probabil că sunt vreun efeb,

Gândea, negreşit, atunci, vărul,

Dar nu m-am sfiit să-l întreb

Şi-n faţă să-i spun adevărul:

În şcoală a dat ea, cu mopul,
Cu cratiţa, ochi, de sarmale

Prin parcuri a mers, doar cu scopul

Să cumpere votul matale?

În dânsa avu aia mică

A şefului ei un model,

Şi-n Ritzi, o altă amică,

Atunci când plecă la Bruxelles?

Maestră s-a dat în andrele,

Pe sticlă, la nu ştiu ce post?

Te rog doar atât, nea Săndele,

Să nu mă mai iei chiar de prost!

Mă ştii că-s cătană bătrână,

Dar sunt sictirit, că-n Ghenar,

Primi-voi, la Poştă, în mână,

Din pensie, doar un pătrar,

Degeaba-i înalţi osanale,

Iar asta, bre vere, nu-i zvoană,

Căci banii, ai mei şi-ai matale,

Îi toacă această cucoană.”



E, totuşi, băiat de ispravă

Acest verişor gradul doi,

C-a pus, lângă bere, pe-o tavă,

Vreo şase cârnaţi de Pleşcoi.

Mirosul, dând iama-n papile,

Şi-n tavă privind eu cu jind,

Uitai că, acum două zile,

Din ţară voiam s-o întind.

Bag seama c-a fost doar o toană

În capul meu sur de zevzec.

Să las cârnăciorii, cucoană,

Şi-aiurea, din ţară, să plec?



Văru` lu` Săndel

Pentru conformitate,

Ilie Bâtcă

Îndemn ostăşesc

(după „Cântec ostăşesc”, de Vasile Alecsandri)

Român verde ca molidul,
Cel mai mare-n minister,
Să-mi întărească partidul
Rezerviştilor le cer.

Generale, vino-n grabă,
După acest expozeu,
Şi apucă-te de treabă,
Nu fi... piesă de muzeu!

Ia o raniţă în spate,
Pune-n ea vreo zece pâini
Şi-mparte-le pe la sate,
La schimb cu... adeziuni!

Colonele, pune mâna
Şi-ajută! Ce mai aştepţi?
Să nu treacă săptămâna,
Fără să-mi aduci adepţi!

Tu, maiorule, aleargă,
Că eşti tânăr şi forţos,
Şi dă zvon în zarea largă
Că mai e ceva de ros!

Cât mai e, de ros, ciolanul,
Mă fac aprig, ca un zmeu,
Şi mă rog, ca tot oşteanul,
Să-mi ajute Dumnezeu!


Ilie Bâtcă  

vineri, 4 noiembrie 2011

Doamna aia

(după "Vorba aia" de Ion Pribeagu)


Aveam doar zece anişori,
abia trecusem într-a patra,
dar am simţit primii fiori,
când am aflat de Cleopatra,
fostă regină în Egipt,
şi într-o zi, jucând brezaia,
un gând în creier mi s-a-nfipt:
S-ajung şi eu ca doamna aia!


Să fi trecut încă un an,
când am citit eu, într-o carte,
că-n Argentina, don Juan
s-a însurat cu Eva Darte.
Văzînd eu poza cu Evita,
nu-mi mai venea să întorc foaia,
precum, la poarta nouă, vita,
mă tot uitam la doamna aia.


Când unul, Gheorghe, un oier
ce se iubea cu o vecină,
mi-a arătat „doamna de fier”
în poză, lângă o regină,
era să cad într-un furcoi
cu care ridicasem claia
şi-am zis atunci că, din Pleşcoi,
doar eu voi fi ca doamna aia.


După momente de catharsis,
când am aflat (era prin toamnă)
că marele magnat Onassis
s-a însurat cu Prima Doamnă
şi, ca un domn curtenitor,
i-aduce, la desert, papaia,
visam şi eu un armator,
ca să mă simt ca doamna aia.


Madonna, fata lui Ciccone,
m-a fascinat de prima dată,
de-aia păstram eu în casone
bluziţa mea cea decoltată
pe care o probam în pripă,
când, descuiată, găseam baia,
simţind un vis cum se-nfiripă:
Să mă îmbrac ca doamna aia!


Regine ştiu vreo câteva,
dar o femeie preşedinte
s-o fi găsind pe undeva?
Niciuna nu îmi vine-n minte.
Dacă nu e, cu-atât mai bine,
deja simt în obraji văpaia,
când se va spune despre mine:
E preşedinte... doamna aia!


Ştiu, falsul e incriminat,
poţi înfunda chiar şi pârnaia,
cu riscul de-a fi condamnat,
semnez... EU, pentru doamna aia.

Ilie Bâtcă