Imparțial, ca tot românul...

Gata, m-am lămurit! Din cărți nu scoți bani! Nu-i scoți nici măcar pe cei pe care i-ai cheltuit, darămite să te îmbogățești. Musai să mă orientez către altceva! Ce-ar fi să mă apuc să scriu și să vând slogane electorale, pentru că tot bate campania la ușă? Deja, primul e gata. Și cred că ar merge la orice partid. S-ar putea să-mi sară în cap cei de la ”Academia Cațavencu” și să spună că i-am copiat, pentru că, pe la începutul anilor `90, aveau pe frontispiciul revistei următorul slogan: ”Cititorii noștri sunt mai deștepți decât noi”. N-au decât să mă acuze, că doar n-oi fi eu primul și utimul căruia să i se pună un plagiat în spate.

Așadar, iată sloganul cu care cred că am să dau lovitura: ”Ciorditorii noștri sunt mai șireți decât ai lor!”. Nu-i așa că merge? Și nici nu pot fi acuzat de partizanat politic, cum mi s-a mai întâmplat pe aici.

Mintea românului cea de pe urmă

Doamne, ce prostie era să fac! Când tocmai eram pe punctul de a-l ruga pe domnul Dan Diaconescu, în direct şi la o oră de maximă audienţă, să mă treacă şi pe mine pe listele de candidaţi, mi-am amintit că o prezicătoare din alea aduse de el, pe vremea când avea televiziunea într-o garsonieră, a strecurat, printre fularele cu care era legată la ochi, ceva care suna mai mult a ameninţare decât a prezicere. „Vedeţi că domnul Dan vă coace ceva pentru ultima lună din 2012!” a zis prezicătoarea. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că prezicătoarea mi se adresează direct mie. Senzaţional!, am zis eu în gând, ca să nu-mi trezesc soţia care, fiind trecut de miezul nopţii, dormea, ce era să facă.

N-am dat importanţă atunci, dar acum am ajuns să-i dau dreptate prezicătoarei. Pentru că, iată ce i-a mai trecut prin căpuşorul ăla mic lui domnu` Dan! Să-i oblige pe candidaţii partidului său să semneze un "contract" cu clauză de reziliere, înainte de a intra în cursa pentru un loc de deputat sau senator. Potrivit acestui contract, parlamentarul ales pe listele partidului nu poate migra la un alt partid. În cazul în care o face, trebuie să vireze în contul PPDD suma de două milioane de euro.

Dacă nu mă opream la timp din elanul meu postrevoluţionar, nu eram bun de plată? Eram! Pentru că, până la urmă, tot mă certam cu cineva de prin partid, cum ar fi Liliana Mincă, de exemplu, că asta e rea de gură, şi-l părăseam pe domnu` Dan, când îi era lumea mai dragă. Plecam eu, că Liliana nu prea mai are pe unde merge, că ea a fost cu toate partidele. Şi, dacă plecam, nu scoteam eu două milioane de euro din buzunar, că în conturi nu am, să-i dau lui domnu` Dan? Scoteam!

Pentru curioşii din Sectorul 5 şi nu numai!

Cum am citit eu că publicaţia sau, mă rog, ce o mai fi ea, „Capital Top 300 - cei mai bogaţi români” este disponibilă la chioşchiurile de ziare, începând de astăzi, 29 octombrie, cum am lăsat deoparte toate treburile şi am alergat într-un suflet la cel mai apropiat chioşc, hai să nu-i zic „de ziare”, că acolo nu găseşti decât „Libertatea” şi „Cancan” care, după părerea mea, nu sunt ziare. La chioşc, lume multă. Mai multă decât pe vremea când primarul Vanghelie mai dădea câte o sticlă de ulei şi o pungă de mălai.

Bag seamă că toţi se treziseră cu noaptea în cap, după ora de iarnă, desigur, ca să pună mâna pe respectiva publicaţie. Dacă nu să o cumpere, măcar să o pipăie. Sau să se uite la vreo poză de-a ăstora de-s cei mai bogaţi români. La chioşc, nici pomeneală de aşa ceva. Acuma, una din două, ori se vânduseră toate exemplarele, ori cei de la Difuzare nu au trimis niciun exemplar în cartierul meu, având în vedere compoziţia socio-profesională a electoratului devotat trup şi suflet lui Vangelie.
Curios din fire, nu m-am lăsat şi am intrat pe Google. Aşa am aflat că România mai are doar doi miliardari, faţă de cinci, în 2011. Ion Ţiriac, Dinu Patriciu şi familia Adamescu au devenit milionari. Frank Timiş a rămas cel mai bogat român, cu o avere estimată la 1,7 -1,75 miliarde de euro, urmat de Ioan Niculae, cu 1,7 miliarde euro. Averile cumulate ale celor mai bogaţi 300 de români au scăzut cu trei miliarde de euro în ultimul an, ajungând la 26,5 miliarde euro. Acum, după ce am aflat eu toate astea, m-am liniştit. Da`, musai să-i liniştesc şi pe ceilalţi curioşi din sectorul meu. Aşa că, le dau un sfat. Să stea cu ochii lipiţi de ecranul televizorului pentru că, de azi dimineaţă, numai despre asta se vorbeşete. Sfatul este valabil pentru cei care au televizoare şi nu le-a tăiat ENEL curentul. Cei care nu au televizoare şi cei care au, dar nu au curent, să deschidă calculatorul şi să citească aceste rânduri! Cum, adică, nu au calculatoare? Atunci să se scoale şi mâine dimineaţă cu noaptea în cap şi să se aşeze frumos la coadă la chioşcurile unde găsesc, sigur, „Libertatea” şi „Cancan”! Numai dacă, până mâine, nu le trece... curiozitatea.

Coana Tanţa, primul meu critic literar

Cum tot a fost ziua de azi una de hoinărit prin oraş, am zis să fac un drum şi pe la oficiul poştal din zonă, să expediez unor prieteni câte un exemplar din cartea mea proaspăt ieşită de sub tipar. Acolo, coadă mare, ca de obicei. De data asta, parcă şi mai mare, pentru că mă nimerisem exact când se schimbau turele.
- Fiţi amabilă, vă rog...
- Staţi la rând! veni prompt răspunsul oficiantei.
- Ştiţi, eu aş vrea...
- La noi toţi vrea câte ceva. Că nu vine nimeni doar să mă vadă pe mine.
Aştept liniştit la rând şi, când ajung în faţa duduii pe ecusonul căreia am citit „Tanţa”, cer politicos patru formulare pentru expediţie colete poştale şi patru formulare de mandat poştal. Mi-a luat ceva timp să le completez. Rubrici multe, spaţii înghesuite. După altă aşteptare, ajung iar în faţa doamnei Tanţa.
- Nu e bine, îmi zice, după ce îşi aruncă privirea peste primul formular.
- Ce nu e bine, îndrăznesc eu să întreb
- Nu e bine valoarea. Aţi trecut 13 lei. Ce face 13 lei?
- Cartea...
- Păi, cartea dumneavoastră valorează numai 13 lei?
- Aşa au stabilit cei din tipografie. Hârtia, cerneala, manopera...
- Treaba lor, nu mă intersează! Da` nu-i bine. Noi nu lucrăm cu valori mai mici de 20 de lei. Luaţi alte formulare şi treceţi la valoare 20 de lei!
Mă conformez, ce să fac! După ce se uită pe formularul de expediţie, dar şi pe mandatul poştal, doamna Tanţa mă fulgeră cu privirea.
- Dumneata ai timp de pierdut? Eu n-am.
- Păi, acum ce mai e?
- Nu se pupă. La valoare aţi trecut 20 de lei şi la ramburs numai 13. Mata nu ştii cât valorează cartea?
- Păi, atât valorează. 13 lei.
- Dacă valorează 13 lei, de ce aţi trecut 20 la valoare? Ca să vă daţi mare scriitor?
Am lăsat-o pe doamna Tanţa cu formularele în mână, am luat cărţile şi am plecat furios. Acum, una din două. Ori mă las de scris, ori scriu ceva mai acătării, pe măsura pretenţiilor doamnei Tanţa. Ca să se potrivească la rubrici...

Impresii de duminică

Captură din Parcul Izvor

Azi am fost printre primii în Parcul Izvor, la activităţile prezentate de Ministerul Apărării în cinstea Zilei Armatei. Speram să fac şi eu rost de o mitralieră, de o grenadă, de ceva trebuincios la casa omului. Nu prea am avut noroc. Erau pe acolo nişte maşini din alea mari de luptă – PIRANHA, MRAP, HUMVEE, URO VAMTAC. Dar ce să fac cu astea? Unde să le parchez? N-am plecat, totuşi, cu mâna goală. Am luat şi eu ce s-a putut. Cum ar fi „Revista Forţelor Terestre”. Bună şi asta!

Sărăcie mare, monşer!

Când am văzut atâta puhoi de lume la manifestările din Parcul Izvor, mi-am zis că e rost de ceva fasole cu ciolan. Nici vorbă! De unde atâta ciolan, când asupra ăstuia s-au repezit destui şi l-au păpat de mult. Fasole, nici atât! Cu ce să mai cumpere fasole cei de la Apărare când, la a doua rectificare bugetară pe anul acesta, li s-au mai luat 3,9 milioane de lei din puţinul pe care îl aveau?!

Ale tinereţii valuri...

Dintre standurile organizate în Parcul Izvor, în cadrul manifestărilor dedicate Zilei Armatei, cel mai mult am poposit la cel al compartimentului „Management Resurse Umane”, unde mi-a atras atenţia ghidul de orientare profesională „Alege cariera armelor”. Cu peste 40 de ani în urmă, când am ales această carieră, nu existau astfel de ghiduri. Şi astăzi, dacă ar fi să-mi aleg o carieră, tot către aceasta m-aş îndrepta. Cu o singură condiţie! Când ajung la finalul ei, să nu fie Băsescu preşedinte şi nici Boc prim-ministru. Pentru că prea şi-au bătut joc amândoi de cadrele militare în rezervă şi în retragere...

Când lucram împreună la o publicaţie militară, îi spuneam Răduţ. Nu-l alintam aşa pentru că ar fi fost cel mai tânăr dintre noi. Chiar aşa îl cheamă. Acum cred că ar trebui să-i spun domnul general...

Cam scumpă drăcovenia asta! Nu mi-o pot permite! Doar dacă nu plătesc întreţinerea vreo două-trei luni. Sau să aştept reîntregirea pensiei ciunţite de Băsescu şi Boc...

P.S.

Ceva mai mult m-am oprit şi la standul unde CRIV avea expuse nişte caricaturi reprezentându-i pe miniştrii postdecembrişti ai Apărării. Pentru cei care nu ştiu, CRIV este locotenet-colonel în rezervă şi îl cheamă Cristi Vecerdea. N-a ajuns colonel, pentru că, în loc să pună osul la treabă, cum se spune, a pus mai mult creierul. Printre caricaturi, am remarcat-o şi pe cea a lui Oprea. L-aş fi întrebat pe CRIV cum de a reuşit să facă o caricatură după...caricatură. Pentru că, zic eu, ce altceva a fost Oprea decât o caricatură de ministru?! Dar CRIV plecase şi el să-şi rezolve nişte treburi. Ca tot omul...

 

Aşteptarea României

(după ”Deşteptarea României”, de Vasile Alecsandri) 

Voi ce staţi în letargie, voi ce staţi în nepăsare,

N-auziţi, din studiouri, acel glas triumfător
Ce v-anunţă că e vremea să se facă o schimbare,
Să veniţi, cu mic, cu mare,
Să votaţi pentru popor?

Nu simţiţi cum, ascultându-l, cordul vi se înfioară,
Nu simţiţi cum decibelii lovesc zdravăn în timpan,
Când porniţi televizorul, dimineaţă, prânz şi seară,
Şi-l vedeţi (a câta oară?!),
Ţanţoş, pe micul ecran?

Iată! lumea se deşteaptă cu telecomanda-n mână,

Azi nimic nu mai contează, doar programele de ştiri,
Oricât de urgentă treaba, sine die se amână,
Că-i un ceas, o săptămână,
N-ai de ce să te mai miri.

PNL, în faţa lumii, l-a adus la-înaintare

Pe „Războinicul luminii”, în armură de arici,
Cu DD să se înfrunte, brav, pe câmpul de onoare
Şi să-l toace cu fervoare,
Precum toci carnea de mici.

Cum poţi tu, popor, rămâne condamnat întru orbire,

Cum de poţi să fii nevrednic de acest reformator,
Cum de nu-i arunci, în treacăt, un cuvânt de linguşire,
Lui ce, fără ostenire,
Luptă pentru viitor?

Până când să creadă lumea, o! săracă Românie,

Că nu ştii fiii-ţi destoinici să îi ocroteşti la sân,
Până când îi laşi pe unii să se ducă-n pribegie,
De folos putând să-ţi fie,
În Parlament de rămân?

Până când, sărmană ţară, nu dai către dânşii sfară,

Să-ţi strângi fiii de pe drumuri, să-i adăposteşti în cort,
Să te scuipe dinăuntru, nu ca alţii, de afară,
Făcându-te de ocară,
Fără prea mare efort?

Sculaţi, fraţi, din letargie, soarele vi se arată,

Nu se cade răsăritu-i peste ţară să rataţi,
Ahtiată de putere, într-o goană disperată,
Alianţa o erată
O să dea, dacă-l votaţi!

Hai, români, cu mic cu mare, fraţi ai mei întru simţire

Demnitatea cu Becali noi putem s-o dobândim,
Dovediţi-i lumii large c-aţi ieşit din amorţire
Şi primiţi-l cu iubire
Pe ”fratele” lui Vadim!

Microbul puterii

(după „Bacilul lui Koch”, de George Topârceanu)

Prea onorate doamne, distins auditor,

Subiectul odei mele pot spune că-i minor,

De nebăgat în seamă, e un subiect banal,

Deci nu ştiu câţi citi-vor ce scriu, pân` la final,

Chiar Muza, altădată prea darnică cu mine,

M-a părăsit de-o oră jumate şi mai bine,

A pretextat că are de rezolvat o treabă,

Şi-a pus pe umăr tolba şi a plecat în grabă.

Prin aburii cafelei privesc neputincios

Spre monitorul care nu-mi este de folos,

De mi-ar fi fost alături, să mă ajute, Muza,

După subiecte bune nu mi-ar mai arde buza,

Dar, de nu-mi vine Muza nici până dimineaţă,

Ce-aţi zice de subiectul ”Parlamentar... pe viaţă”?

O, nu vă fie teamă, nu eu l-am inventat,

E un subiect la modă, deci foarte discutat,

Subiectul despre care aş vrea să vă vorbesc

De multe ori include şi genul femeiesc.

Dacă, prin legea firii, egală-i cu bărbatul,

De ce n-ar fi femeia, la fel ca deputatul

Sau senatorul Y, pe viaţă-n Parlament

Iar locul să îl lase cuiva, prin testament?

Deci, firoscosul ăsta în Parlament ajuns,

Crezând că cinci mandate nu-i sunt îndeajuns,

Se-agaţă, ca-înecatul, de orişice chichiţă

Cum n-ar fi fost în stare nci neica Agamiţă,

Şi vrea alte mandate, cinci, şase, nu contează,

Că-n Parlament, se pare, nimic nu îl stresează.

Nu-i nimeni decât dânsul în ţară mai deştept,

Că nu degeaba este „parlamentar de drept”,

Pe scena mare-a vieţii e un actor teribil,

Când joacă rolul unui distins incoruptibil,

La orice oră poate, cu acte, să confirme

Că n-a avut şi n-are avere şi nici firme,

Că soacra, cam bătrână, dar încă sănătoasă,

E cea care aduce un ban muncit în casă,

Ca să îşi facă firmă, şi-a-nstrăinat, săraca,

Vreo cinci găini de ouă, o capră, dar şi vaca,

A arvunit, din vreme, şi puii din găoace,

Dar n-ar avea atâtea, de n-ar fi fost robace

Şi n-ar pune-n grădină un morcov, o verdeaţă,

Pe care să le vândă, pe mai nimic, la piaţă.

Noroc că el primeşte o diurnă de şedinţă

Cu care să-şi procure ce-i e de trebuinţă,

Cât timp, la datorie, se află-n Capitală,

Unde a sa prezenţă, desigur, e vitală.

De face sacrificii la orişicare pas,

Ca ţărişoara asta s-o scoată din impas,

Nu cere pentru sine decât un privilegiu:

Să-împartă el sarmale şi bere în colegiu,

Să stea cu-alegătorii, în sate, la taclale

Şi-alăturea de dânşii să-ncingă geamparale,

Dar, dacă e femeie, atuncea altu-i scopul,

Nu vrea decât să spele podelele cu mopul,

Într-un liceu, oricare, nu are importanţă,

Căci dânsa face treaba, oriunde, cu prestanţă.

Mai vreau, în încheiere, vreo două, trei cuvinte

Să spun despre subiectul ce mi-a venit în minte.

Parlamentarul ăsta ce „trage ca un rob”

A contactat, se pare, un oarece microb,

A cărui denumire i-au dat-o, de mult, alţii

Şi-am scris-o-n titlul astei pseudodisertaţii.

Supărarea lui nea Fane

Eram cu mâna pe clanţă, gata să ies din casă, când... Țârrrrrrrr telefonul. Nu mobilul, ci ăla fix, pe care îl mai păstrez doar aşa, de mobilă, că se asortează cu radioul cu pikup, pe care nu l-am mai deschis de pe vremea când ascultam la el „Europa liberă”. Chiar dacă aş vrea să îl deschid, degeaba, că nu mai zice nici mâr, nici câr, nici pâr. Nimic! Dar eu tot îl păstrez. La fel, păstrez telefonul fix. Ăsta, cel puţin, mai scoate, din când în când, câte un ţâr. Doar atunci când mă sună nea Fane Sucitu, că el n-are tilemobil. De data asta, tot el m-a sunat.

„Ziua bună, nea Fane!”, i-o iau eu înainte. „Ce bună, mă, fraţilor, ce bună, că mi-o stricară ăştia de la tilivizor, de cum mă sculai. Mi-o stricară, ce mai! Mă, fraţilor, bag samă că scăparăm de dracu şi deterăm păste tac-su. Asta făcurăm!”. „Da` ce s-a întâmplat, nea Fane?”, intervin eu, prinzând o pauză. Scurtă pauza, că nea Fane vorbeşte la fel de repede, fără să respire, ca şi Dan Diaconescu, în direct. „Păi, mata nu te uitaşi la tilivizor? Păntru ce, Doamne, iartă-mă!, îl mai ţii, dacă nu te uiţi la el? Doar aşa, de mobilă?” Am priceput aluzia la radioul meu, dar nu am avut timp să-i zic ceva, pentru că nea Fane făcuse deja prima pauză de respiraţie şi, până la următoarea, nu aveam cum să-l opresc. Aşa că m-am așezat comod în fotoliu, am depărtat receptorul, cât să-mi protejez ciocănelul şi nicovala din urechea interioară, şi am continuat să ascult.
”Iote, mă, fraţilor, ce păţii! Cum detei drumul la tilivizor, cum să dusă dracu` toată dispoziţia de mi-o făcui după ce înghiţii, pă nemestecate, fo două bărdace de zaibăr d-ăl vechi, că ăsta nou nu stătu din fiert şi te taie la burtă dacă-l bei. Mă, fraţilor, nici nu să lumină bine icranu, că io mă întunecai de tot când îl văzui iar pă Becali, ăla de scriseşi matale dăspre el că făcu avere din comerţu` cu iaurt, nu ca alte hahalere, din politică şi furt.  Mă, fraţilor, am şi io mâncărime la limbă, recunosc, da` ăsta mă-ntrecu. Mă-ntrecu, ce mai! Mă, şi îl bălăcărea pă ăla, pă Dan Diaconescu, de ziceai că să au la cuţite și alta nu. Că ăsta, Dan, şi-a cam bătut joc de popor, că în săculeţii ăia de-i tot flutura el păn faţa camerelor de vederi nu avea euroi ci rumeguş Mă, fraţilor, da` cel mai tare îmi plăcu când i-o trânti de la obraz că ăsta, caracaleanu` nostru, îşi făcu reclamă gratuită la tilivizor. Că auzi el, Becali adicătelea, că toată panarama asta prezentată la tilivizor l-ar fi costat pă Dănuţ, dacă scotea banii din buzunar, că la bancă nu are, fo douăşopt de milioane de euroi. Mult, mult al dracu`, zic io. Da` dacă tiliviziunile îşi făcură pomană cu el  şi ni-l băgară nouă pă gât la orişice oră din zi şi din noapte, treaba lor! Mă, fraţilor, una tot nu înţeleg io. Dacă tiliviziunile îi făcură reclamă pă degeaba lu` domnu` Dan,  ce fac ele acum, tiliviziunile, cu Becali, cum să mai cheamă?  Că acuma dispăru Dănuţ dupe icrane, da` nu de tot, şi ieşi iar ăsta,  ca păduchele, în faţă. La fel ca muierea aia... Cum îi zice, mă, fraţilor, că uitai? Nu Sfătoiu, că asta fuse o vreme păn ograda lu` domn` Băsescu. Asta-i! Tatoiu... De-asta zisei io că scăparăm de dracu şi deterăm păste tac-su.”
Profit de o pauză şi-i zic: ”Ştiu, nea Fane. Am văzut şi eu...” Atât mi-a trebuit. ”Cum, mă, neică, aflaşi şi mă lăsaşi să-mi răcesc gura de pomană?! Om bătrân şi... Să-ţi fie...” Chiar dacă a trântit receptorul şi nu a mai continuat, ştiu ce ar fi vrut să-mi zică nea Fane. Oricum îi trece repede. Cum o să apară un nou scandal mediatic, cum o să mă sune el...