Câtă răutate!

Nu ştiu unde o să ajungem până la urmă cu răutatea asta din noi! Recunosc, şi eu am mai păcătuit şi am zis ba una, ba alta despre unul, despre alta, uneori chiar cu răutate. Dar ce am citit ieri într-un editorial publicat de Alina Mungiu Pippidi în „România liberă” reprezintă dovada exacerbării acestui sentiment care nu ne face deloc cinste. Ca să înţelegeţi, vă reproduc un singur pasaj din acest editorial: „Băsescu, ajutat să câştige şi cu un întreg program de construcţie a statului de drept dat cadou de alţii nu era de o lună la Cotroceni şi o instalase pe Udrea şefă şi primea lumea la el în cabinet cu ea instalată în ciorapi pe canapelele pseudostil ale RAAPPS”. Câtă răutate! Dacă biata femeia nu avea timp să-şi pună nici ciorapii şi o găsea lumea pe „canapelele pseudostil ale RAPPS” fără nimic pe ea, ce mai ziceaţi doamna Alina Mungiu Pippidi?

Sexul pe bază de cianuri

Cine să-i mai înţeleagă pe tinerii care, de aproape o lună, demonstrează în Piaţa Universităţii împotriva proiectului Roşia Montană!? Că nu se gândesc la ăştia de-alde mine, de vârsta a treia, e de înţeles. Dar să nu-i preocupe nici viitorul lor şi, mai ales, viitorul acestei ţări, e strigător la cer. Dacă, în loc să-şi piardă timpul prin Piaţa Universităţii şi prin alte pieţe din ţară, ar mai citi sau, măcar, ar trage cu urechea la ce mai spune unul, altul despre efectul benefic al cianurilor asupra vieţii sexulale, s-ar potoli dracului şi ar sta pe la casele lor.
Asta cu efectul benefic al cianurilor am aflat-o şi eu de la Andrei Petru Cîmpian, primarul comunei Certeju de Sus, care a declarat că un consum de peşte din iazurile cu cianuri îmbunătăţeşte viaţa sexuală. Şi omu` nu vorbeşte ca să se afle în treabă. S-a convins pe... pielea lui despre efectele miraculoase ale dietei pe bază de peşte contaminat cu cianură.
Păi dacă aşa stau lucrurile şi bărbaţii s-ar apuca serios să consume peşte contaminat cu cianuri, n-ar lua-o în sus de tot indicele de fertilitate, de ni s-ar strâmba gâtul uitându-ne după el? Ar lua-o! Şi dacă indicile de feritlitate ajunge să debordeze din grafice, normal că va creşte şi indicele de natalitate. De-asta zic eu că tinerii de azi nu se gândesc la viitorul acestei ţări. Ia să vină mai repede canadienii ăia de la Gold Corporation şi să dea drumul la lucrări! Atunci să vezi consum de peşte contaminat cu cianuri! Nici măcar nu o să mai fie nevoie de reclamele alea tâmpite de dinainte de `89, gen „Nicio masă fără peşte!”
Parcă-i văd şi pe cei care-şi duc veacul prin canale cum îşi pun în pungile de plastic, în loc de aurolac, niscai cianuri. Că, de, sunt tineri şi ei şi dacă au viaţă vai de mama lor, măcar o viaţă sexuală să aibă ca lumea. Iar vara, vara, pe litoral, cine ar mai cumpăra nămolul care face bine la reumatism, vândut în sticle de plastic? Nimeni! Toate lumea se va înghesui să cumpere sticluţe cu cianuri. Nu să se ungă, din tălpi şi până în creştet, cu cianuri, că astea sunt numai pentru uz intern, ci să le aibă la nevoie. Dacă merg la o terasă şi comandă o porţie de peşte contaminat, iar chelnerul le spune că doar ce l-au terminat, ei ce să facă? Să renuţe la peşte? Nicidecum! Iau o porţie de peşte necontaminat, scot sticluţa din buzunar şi, în loc de mujdei, stropesc din belşug peştele cu cianuri.
Şi acum, un sfat! Dacă, după ce vor începe lucrările la Roşia Montană, veţi mai găsi pe tarabe peşte... dezmăţat ca ăsta din fotografia de mai jos, să nu-l cumpăraţi! Înseamnă că e vechi. Peşte proaspăt va fi doar ăla cu eticheta „Contaminat”...

Rondelul toamnei româneşti

E toamnă-n suflete şi-afară,
Se bucură doar „comersanţii”,
Văzându-şi înmulţiţi talanţii,
Când vând, cu porţia, din Ţară.

În urbe câinii se omoară,
Aşa cum vor exterminanţii,
E toamnă-n suflete şi-afară,
Se bucură doar „comersanţii”.

În stradă ies (a câta oară?),
Strigându-şi oful demonstranţii
Şi-i doare-n pix pe guvernanţii
Ce îi tratează într-o doară.

E toamnă-n suflete şi-afară...

Cumperi 2, plăteşti 1!

„Românii din Spania au ajuns din nou în vizorul presei spaniole! De data asta nu pentru că fură sau cerşesc, ci pentru că îşi fac stocuri de alimente din supermarketuri, pe care le vând apoi la suprapreţ”. Toate bune şi frumoase, dacă nu aş fi văzut şi imaginile transmise tocmai pentru a întări spusele unui jurnalist de la un post de ştiri. Rămâneam la concluzia pe care o am despre români, că aceştia se descurcă, indiferent de vremuri sau de plaiurile pe care îşi duc existenţa. Pentru că nu văd nimic rău în a cumpăra un lucru oarecare, la preţul de azi al pieţei, şi a-l vinde mâine la alt preţ. Dar ce mi-a fost dat mie să văd în imaginile preluate după un post de televiziune spaniol? Nişte româncuţe... neaoşe de-ale noastre, din alea îmbrăcate în zece rânduri de fuste multicolore, îndesau de zor sub straiele lor tradiţionale tot felul de pachete şi pacheţele cu delicatesuri de provenienţă spaniolă.
Aşadar, ele nu furau! Îşi făceau stocuri de alimente, pe care, apoi, le vindeau la suprapreţ. Nu spun eu asta. A spus-o jurnalistul care, mai mult ca sigur, a absolvit cursurile uneia dintre şcolile de televiziune care au apărut precum ciupercile după ploaie, şi care îşi atrag cursanţii prin tot felul de oferte, care mai de care mai tentante, cum ar fi cea din anunţul următor: „Şcoala de Televiziune oferă cea mai extensivă programă de cursuri, aduce la catedră unele dintre cele mai mari nume ale industriei de specialitate şi pune la dispoziția cursanților săi cea mai dezvoltată bază materială. Unul din scopurile noastre este să facem ca aceste facilităţi să fie accesibile tuturor celor care doresc să urmeze cursurile noastre printr-o politică de taxe şcolare accesibile şi cu programe de plată în rate. Taxa de şcolarizare: 1850 de euro, platibilă în 8 rate descrescătoare. Înscrie-te cu un prieten şi beneficiaţi amândoi de reduceri!” Cum s-ar spune în reclamele alea de la supermarketuri, cumperi 2 şi plăteşti 1...

Degeaba eşti urmaş al lui Ştefan cel Mare!

Vă mai amintiţi de tânărul acela din Suceava care, prin 2007, parcă, a dat în judecată statul român, Senatul, Camera Deputaţilor, Preşedinţia şi Guvernul, în încercarea de a-şi recupera moştenirea, după ce bunica sa îi spusese că este urmaşul domnitorului Ştefan cel Mare? Mulţi au zis atunci că omul e nebun. Ei, bine, nu era şi nu este nici acum! Întemeindu-şi acţiunea pe celebra frază atribuită lui Ştefan cel Mare „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…”, omul cerea nici mai mult nici mai puţin decât să-i fie restituită... Moldova. Îl asigurase bunica lui că este urmaşul lui Ştefan? Îl asigurase! A zis Măritul Ştefan că Moldova e a urmaşilor urmaşilor...? A zis! Atunci, care-i problema?
Dacă a văzut că nu se poate şi nu se poate să-i fie restituită Moldova, deoarece puseseră ochii pe ea şi alţi urmaşi de-ai lui Ştefan care, faţă de el, mai deţineau şi nişte funcţii de mari dregători pe ici pe colo, a lăsat-o mai moale. S-ar fi mulţumit şi cu o funcţie în stat, ca să reprezinte Moldova, şi să i se dea din patrimoniul statului ceva simbolic, o casă, acolo. În timp ce altora li se restituiau sute de hectare de teren arabil sau de păduri şi fel de fel de palate, cu toate acareturile, lui nu i s-a dat nimic.
Mă întreb ce va zice Cornel Cernoschi din Suceava, după ce a văzut că unei familii, despre care se spune că ar fi moştenitoarea unor grofi, judecătorii din Arad i-au făcut plocon aproximativ 8.700 ha de teren agricol, pădure şi păşune, reprezentând tot extravilanul satului Nadăş şi o parte din intravilan? Are motive să spună că urmaşii lui Ştefan cel Mare sunt discriminaţi în propria ţară? Are!

Premierul, la Roşia Montană

- relatare (cu întârziere) de la faţa locului -

Bucuroşi nevoie mare cei din Roşia Montană,
c-a venit să îi asculte premierul în persoană!
Îmbrăcaţi de sărbătoare, strigă toţi, prinzând curaj:
„Vrem ortacii vii afară, nu-i vrem morţi în abataj!”
Cam nesigur pe picioare, tras la faţă şi-abătut,
un miner, iată, apare din mult prelungitul şut,
bliţurile scânteiază, jurnaliştii dau din coate,
care să ajungă primul pentru exclusivitate.
Prima îi propteşete-n gură microfonul o fătucă,
hotărâtă să-l descoasă pe-ndelete, dar n-apucă,
pentru că, pe sus luată de vreo doi sau trei gealaţi,
„invitată” e să şadă lângă ceilalţi confraţi,
totuşi fata nu se lasă şi, plină de importanţă,
îl întreabă pe ortacul aflat acum la distanţă:
- Cum v-a convins premierul să ieşiţi astăzi din mină?
- A convins pe dracu`, doamnă! A tras numa o băşină,
iar noi, crede-mă, domniţă, nu om fi aşa de proşti
să stăm în putoarea aia, mai ales că n-aveam măşti.

Cerându-şi scuze pentru limbaj, a transmis
Ilie Bâtcă

Prea multă pudoare strică!

Tare pudică fata asta de la B 1, Mădălina Puşcalău! Aseară, la emisiunea „Bună seara, România!”, după mai multe ezitări şi tot atâtea zbateri de pleoape, şi-a luat inima în dinţi şi i-a pus o întrebare fundamentală premierului Victor Ponta, invitatul de onoare al emisiunii, nu înainte de a-şi cere scuze faţă de noi, telespectatorii, anunţându-ne că, deşi nu se văd, foloseşte ghilimele de rigoare. Necitând-o exact, eu nu folosesc ghilimele. Esenţa întrebării era cam aceasta: dacă premierul este de acord cu limbajul indecent folosit de un candidat la preşedinţie, recte Crin Antonescu, care şi-a pemis să rostească pe post cuvintele „chiloţei” şi „parşivel”.
Bineînţeles că premierul a înfierat cu mânie proletară un astfel de limbaj, dar nu asta e important. Mă întreb câte ghilimele ar fi trebuit să pună şi cât ar fi ezitat biata fată, dacă, să zicem, conform desfăşurătorului, ar fi fost nevoită să-l întrebe pe invitat, nu neapărat Victor Ponta, ce părere are despre limbajul folosit de preşedintele în exerciţiu? Cum ar fi putut ea rosti cuvinte şi expresii de-acum celebre, precum „păsărică”, „ţigancă împuţită”, „găozar”, "şcoala scoate tâmpiţi" şi altele pe care, fiind şi eu puţin pudic, nu le mai înşir aici?

Imagini peste ani

(după Mihai Eminescu) 

De treci munţii, din Poiana, scurtând drumul prin păduri,
Se dezvăluie privirii sumbru lac de cianuri,
Dincolo de carieră, de omăt îţi pare tot,
Din pădurea seculară n-a rămas măcar un ciot,
Pare că ăst colţ de lume l-a uitat şi Ziditorul,
Că pe-aici, de-o veşnicie, neam de neam n-a pus piciorul.
Ici şi colo, câteodată, pe o margine de grind,
Vezi bobiţele de aur, printre pietre licurind;
Ele, doar, stau mărturie că le-au scos la suprafaţă
OAMENII care, se pare, n-au ţinut deloc la VIAŢĂ
Şi-au săpat în trupul ţării, nemilos, adâncă rană
Chiar pe locul unde, cică, a fost... Roşia Montană.  

Uneori, pricep mai greu

Mai bine nu mă uitam aseară la ştiri! Pentru că una dintre ele, cea despre lucrătura, pardon!, vizita de lucru a premierului Victor Ponta la Roşia Montană, nu m-a lăsat să dorm toată noaptea. Cam unde a vrut să bată când a asigurat întreaga ţară că îi va duce pe toţi parlamentarii din comisia specială să stea de vorba cu oamenii la gura minei şi că nimeni nu are voie să zică „NU” proiectului, dacă nu ştie ce viaţă duc minerii de acolo, am cam priceput eu. Dar, în ce calitate va proceda astfel? Cea de prim-ministru care se luptă cu toţi pentru a da undă verde proiectului, cea de parlamentar care se opune cu vehemenţă acestuia sau cea de soţ al Dacianei Sârbu, pe care, săraca, o şi văd legându-se în lanţuri în faţa căminului conjugal?
Uite, asta n-am priceput eu!

Sunt bune la ceva şi emisiunile de ştiri!

Dacă astăzi nu intram, din greşeală, pe un program de ştiri, muream prost, neavând de unde şti eu cum e şi cu autoapărarea asta. Tocmai mă pregăteam să butonez telecomanda, când am auzit vocea celui care comenta, un analist priceput la toate. Era vorba de un nou atac armat petrecut, ziua în amiaza mare, în buricul Capitalei.
Vorbind despre uşurinţa cu care autorităţile în drept eliberează permise de port-armă, analistul a adus vorba şi de autoapărare. Aşa am aflat eu că, în conformitate cu legea, se cosnideră autoapărare doar dacă răspunzi cu o armă cel mult de nivelul celei cu care eşti atacat. Dacă, de exemplu, agresorul se năpusteşte asupra ta cu o sabie iar tu, numărându-te printre fericiţii posesori ai unui permis de port-armă pentru pistol cu bile, îl foloseşti (pistolul, nu permisul!), ăla eşti. Puşcăria te mănâncă!
De-asta m-am hotărât eu ca, ori de câte ori voi pleca prin târg sau aiurea, să am asupra mea una bucată măciucă, una bucată cuţit, una bucată rangă, una bucată drujbă, una bucată sabie, una bucată lanţ, una bucată toporişcă, una bucată furcă, una bucată pistol cu bile, una bucată pistol cu gaze, una bucată pistol cu muniţie de război şi, de ce nu, una bucată pistol-mitralieră. Ca să am de unde alege! De unde, Doamne, iartă-mă!, să ştiu eu cu ce armă îi dă vreunuia prin cap să atentezee la viaţa sau integritatea mea corporală? Îmi pune unul cuţitul la gât? Scot şi eu brişca din buzunar! Ridică mai ştiu eu cine sabia asupra mea? De sabie va pieri!
Deocamdată nu am în casă nici măcar o bucăţică, darămite o bucată din armele enumerate, dar musai să fac rost! Că, uite ce au unii pe la casele lor!

Gata! De mâine voi încălca legea!

Deşi este un American Staffordshire Terrier, câinele meu nu este pericolos. Este periculos doar pe hârtie, pentru că aşa spune, la art. 1 litera b, Ordonanţa de Urgenţă nr. 55/2002 privind regimul de deţinere a câinilor periculoşi şi agresivi. Câinele meu, conform aceluiaşi text de lege, nu este nici agresiv, pentru că, până pe 30 aprilie 2002, când a apărut ordonaţa, nu „a muşcat sau atacat persoane ori animale domestice în locuri publice sau private, fără să fie provocat”. Cu toate acestea, suportă rigorile legii, fără să crâcnească, pentru că, începând cu luna mai 2002, nu l-am scos nici măcar o singură dată la plimbare fără botniţă.
Bune, rele cum or fi legile noastre, eu le-am respectat. Aşa am fost obişnuit. De mâine sunt hotărât să încalc măcar una şi anume Legea nr. 60/11 martie 2003 prin care s-a aprobat Ordonanţa de Urgenţă nr. 55/2002. Cu riscul de a fi sancţionat, începând de mâine voi scoate câinele la plimbare fără botniţă. M-am săturat de câte explicaţii, care mai de care mai tâmpite, am auzit în aceste zile, referitoare la botniţa câinelui meu. Cea din seara asta, ultima pe care am auzit-o, m-a făcut să mă hotărăsc. Întrebată de copilul pe care îl ţinea de mână „de ce are, buni, căţelul aia la gură?”, bunicuţa i-a răspuns, în timp ce îmi arunca o privire sfredelitoare: „Ca să nu omoare copiii, buni!”

Încă mă bucur de imunitate!

După mai multe somaţii primite de la „patroana” adăpostului pentru câini din Dragomireşti Vale, a trebuit să caut, mai întâi, un alt adăpost, apoi un mijloc adecvat de transport, pentru a le schimba „domiciliul” celor şase „pitici” (ajunşi de-acum câini în toată regula), pe care, contra cost, desigur, îi lăsasem în „grija” doamnei Monika Muller, o elveţiancă stabilită, după decembrie 1989, pe aceste meleaguri. Că nu iubirea pentru câini o făcuse pe madam Monika „patroană” peste vreo două grajduri, plus terenul aferent, luate, cu mulţi ani în urmă, probabil pe un preţ de nimic, aveam să mă conving la scurt timp, când mai să nu-i mai recunosc pe cei şase căţeluşi pe care, ca să-i scap de hingheri şi de otrava vecinilor, i-am dus la adăpostul respectiv. Din dolofani cum erau, ajunseseră numai piele şi os.
Acum madam Monika nu se mai ocupă de „îngrijirea” câinilor fără stăpân. Nu mai e rentabil! Aşa că a parcelat terenul luat o dată cu grajdurile şi a început să-l vândă. Ar mai fi păstrat, aşa, de ochii lumii, un grajd pentru câini, dar n-au fost de acord proprietarii noilor vile ce s-au ridicat pe terenul adus de doamna Monika din Elveţia, ca să aibă unde înfiinţa adăpostul pentru câini.
Dar, nu asta-i grija mea, cum a obţinut madam Monika ditamai terenul pe care, vânzându-l, a luat bani frumoşi! Grija mea a rămas în continuare cea pentru câinii pe care i-am mutat la un alt adăpost, la vreo 45 km faţă de Bucureşti. Când erau la Dragomireşti Vale, mergeam săptămânal la ei. Acum merg doar o dată la două săptămâni. Ei sunt mulţumiţi şi aşa. Simt asta de fiecare dată când intru în ţarcul lor şi sar toţi şase pe mine, de nici eu nu ştiu pe care să-l mângîi şi cu care să vorbesc mai întâi.
Chiar în prima zi cînd am ajuns la noul adăpost, în timp ce îl transportam spre padoc pe Grasu`, aflat încă sub efectul tranchilizantelor, am simţit că mă ţine ceva pe loc. Durere n-am simţit pe moment. Am întors privirea şi am văzut că un câine, ţinut în lanţ la poarta adăpostului, trage vârtos de pantalonii mei, Dacă ar fi tras numai de pantaloni, poate că nu aş fi mers a doua zi să fac vaccin antirabic, chiar dacă doamna care administrează adăpostul m-a asigurat că toţi câinii de acolo sunt vaccinaţi. Unul dintre îngrijitori a pus mâna pe un băţ şi a încercat să-i aplice câinelui o corecţie. Nu l-am lăsat. Nu câinele era vinovat de ce mi se întâmplase mie! Vinovatul eram eu, pentru că îi încălcasem teritoriul.
Cui credeţi că îi dau să mănânce primul când ajung la adăpost? Lui Grasu` al meu? Ei bine, nu! Primul primeşte mâncare câinele care m-a muşcat în urmă cu doi ani, pentru că, şi astăzi, se află în acelaşi loc, tot legat. De fiecare dată, trec fără grijă pe lângă el. Şi asta nu pentru că mă bucur încă de imunitate, vaccinul antirabic având efect timp de trei ani, după cum m-a asigurat un specialist de la Institutul „Matei Balş” din Capitală...

Se impun măsuri ferme!

Citeam undeva că, în prezent, Poşta Română înregistrează datorii totale de 650 de milioane de lei, din care 107 milioane de lei reprezintă datorii nou găsite. Şi am mai reţinut, dintr-un interviu dat de domnul Dan Nica, ministrul pentru Societatea Informaţională, că Poşta Română "ar putea fi profitabilă dacă n-ar fi fost jumulită de o manieră oribilă". Să creadă domnul Nica una ca asta! Eu zic că nu se rezolvă nimic până nu-l dau afară pe poştaşul ăla care, în loc să ducă amărâtele alea de pensii şi ce-o mai avea el de dus pe la casele oamenilor, stă şi pierde timpul în unul din cele peste 10.000 de magazine deţinute, la nivel internaţional, de concernul Lidl Stiftung & Co. KG, după care dă fuga, pe jos sau cu bicicleta, ca să-i spună nu` ş cărei gospodine cam cât e kilu` de gogoşari la „Lidl”. Ia să-l dea p-ăsta afară şi-o să vedeţi atunci cum se pune treaba pe roate şi la Poşta Română!

Bomba de la Roşia Montană

Am vrut să văd dacă, după ce soţul său, premierul Victor Ponta, şi-a schimbat la 180 de grade poziţia faţă de proiectul „Roşia Montană”, doamna Daciana Sârbu a schimbat cu altceva acel proverb, rămas de la amerindieni, postat pe frontispiciul blogului domniei sale, care sună cam aşa: „Noi nu moştenim pământul de la strămoşi, ci îl împrumutăm de la copiii noştri!”. Nu l-a schimbat! Dacă nu-şi va schimba nici hotărârea de a se lega în lanţuri, în cazul în care proiectul „Roşia Montană” va primi aviz favorabil, se va bucura de toată admiraţia mea. Pentru că, ia uitaţi ce frumos grăia în interviul în care a pomenit de lanţuri: „... putem compara Roşia Montană cu o casă închiriată: vom primi o chirie infimă, dar chiriaşii vor pleca la final, cu tot cu mobilă, cu parchetul, cu comoara din casă, şi ne vor lăsa în urmă o BOMBĂ”!

Coabitare

(după Mihai Eminescu)

La un semn, deschisă-i poarta şi, ajuns sub copertină,

Preşedintele coboară, cam nesigur, din maşină.

- Tu eşti Ponta? - Da, şefuţu`! - Vin să te trag de breton,

Că, de-o lună şi jumate, nu-mi răspunzi la telefon.

- Orice gânduri ai, şefuţu`, chiar şi unul mai trăznit,

Cât coabităm în pace, eu îţi zic bine-ai venit!

Despre partea cu bretonul, însă, şefu`, să ne ierţi,

Doar n-ai vrea, fiind de faţă ziariştii, să mă cerţi,

Ori vei vrea să faci întoarsă, de la poartă, a ta cale,

Nu să-mi vii la mine-n curte cu nu`ş ce istericale...

De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris în Protocol

Bucuroşi le-om duce toate, numai s-o luăm domol.

- Cum? Când lumea mă iubeşte şi-n recentele sondaje

Am ajuns, ca-n vremea bună, să cresc iar în procentaje,

Când războiul cu mogulii şi corupţii e în toi,

Eu, arhanghelul dreptăţii, să mă-mpiedic de-un puţoi?

O, tu nici visezi, măi Ponta, cât de multe bobârnace

Am primit eu de la unii de vreo nouă ani încoace!

Chiar pe când eram ministru, multora le-am stat în glotă,

De au vrut să-mi pună-n cârcă toată dispăruta flotă,

Toţi ce banul fără muncă au vizat în astă vreme,

Ca hultanii, năvălit-au, doar spre a-mi crea probleme,

Fulgerele revărsat-au de pe micile ecrane,

Însă fulgerele-acestea nu-mi produseră frisoane.

La referendum văzut-ai cum v-aţi făcut iar de râs,

Toate zbaterile voastre nefiind decât un... fâs?

Când văzui acea mulţime câtă frunză au copacii,

M-apucară, Victoraşe, pe cuvântul meu, toţi dracii,

N-am avut decât cu ochiul semn a face, sau cu mâna,

Şi-i săltară procurorii pe moşnegi cu anasâna.

Nu accepţi, se vede treaba, o câtime de dojană

Când afirmi „Primit-ai mită pentru Roşia Montană”.

Dragul meu, în tinereţe n-am fost privilegiat,

Iar când mi-am luat brevetul, să ştii că n-am plagiat.

Folosesc elicopterul, survolând şi munţi şi văi?

O fi precum spui, dottore, dar n-o fac pe banii tăi!

Şi-ţi mai spun, aşa în treacăt, că n-am scos o vorbuliţă

Când trimisu-te-a-n vacanţă, la Miami, unul... Ghiţă,

Dar tu, cu noroiul, zilnic, pe ecrane mă împroşti,

Tot sperând că-ţi dau crezare telespectatorii proşti,

Spui că prinşilor cu japca eu le-am fabricat dosare,

Că serviciile toate îmi stau astăzi la picioare,

Că-naintea-mi procurorii au făcut cu toţii sluj,

Dac-au fugărit prin sate câte-o babă sau un ghiuj...

- Gata, şefu`, ai dreptate cu tot ce-mi spui verde-n faţă!

Îndrăznesc să întreb, totuşi: Whisky simplu sau... cu ghiaţă?