sâmbătă, 28 mai 2011

Cum ajunsei io în capu listei...


         Mă, fraţilor, dacă nu aflarăţi până acu, vă zic io. Azi fu petrecere mare păntru rezervişti, de ziua lor. Fu petrecere mare, ce mai. Se deteră pişcoturi, şampanie, se deteră grade, medalii şi diplome aniversare. Da, câte nu se deteră, că doar nu ierea din buzunarele lu Oprea! De pişcoturi şi de şampanie nu prea mă atinsei. Şi nici fro medalie sau frun grad nu să atinsă de mine, că nu le meritai. Da pă o diplomă d-aia aniversară tot pusei mâna. Că mă sună şefu şi-mi zise că îmi lăsă o diplomă pă birou, la Asociaţie, ca s-o popularizez pă pagina noastră de Internet. Aşa că pă diplomă pusei mâna. Ce? Abia acu vă prinserăţi că nu fusei şi eu păntre invitaţii la petrece? Păi dacă ajungeam io p-acolo, nu făceam ş-o poză, două, nu numa aşa, de amintire, da şi ca să mă dau mare faţă de voi, care stăturăţi azi să vă bată soarele în cap lângă statuia „Leul”? Făceam. Da, dacă nu fusei...
         Da, ce zic io că stăturăţi să vă bată soarele în cap, de parcă nu stătui şi io. Stătui, mă, fraţilor, aşa ca la fro doauă ceasuri şi mai bine, da dupe aia plecai. Plecăi, că m-aştepta fomeia cu paporniţa de cumpărături. Că, uitai să vă zic, doar aşa putui să scap de gura ei şi să mă reped şi io până la „Leul”. Îi zisei că dau o fugă până la piaţă, să mai văz ce şi cum mai e cu preţurile astea de-o luară razna de tot. Acu, dacă văzui că întârzii, făcui, preventiv, o poză cu fro doi din leatu meu, să i-o arăt muierii la nevoie, să nu spuie care cumva, Doamne fereşte!, că fusei la una mică. Ce vă daţi coate, mă? Ce vă daţi? Zisei la una „mică”, nu la o... minoră. Oameni bătrâni şi fără minte. Iote la ce să gândesc ei, mă!
         Cum spusei, nu fusei la petrecere. Nu fusei păntru că... nu încăpui. Primaşi dată nu-mi încăpui în piele de bucurie, când îl auzii pă şefu că zice să mă trec şi io pă lista aia cu invitaţi. Mi-e ruşine să vă zic, da tot vă zic. De când aşteptam io vorbele alea ale lui! Mă, fraţilor, mă cam prinsă doru să mai ies şi io în lume, să mai văz oameni importanţi. Eheee!, altfel stăteau lucrurile în urmă cu ceva ani. Cu câţi şefi de stat nu ieşii io!? Cum ieşeau, ba pă la Poiana Braşov, ba pă la fro staţiune pă la mare, ăştia de veneau la noi în vizită, cum ieşeam şi eu... din birou, ca să le fiu păn preajmă. Nu de alta, da să nu li se întâmple dracu ceva, că ne făceam de râsu lumii. De-aia nu-mi mai încăpui în piele de bucurie. Că o să mai văz şi io lume bună. D-alde Oprea, d-alde Onţanu, d-alde Tălmăcean, d-alde ăştia, toţi unu şi unu. P-alde domnu Băsescu şi domnu Boc nu-i luai în calcul de la început. Cum de ce? Păi nu văzurăţi că, de când se luară de pensiile noastre şi le făcură "nesimţite", au oarece rezerve în privinţa rezerviştilor. Doar n-or avea amândoi obrazu atât de gros (da, mai ştii!?) să dea nas în nas cu reprezentanţii noştri, câţi or fi fost ei p-acolo, taman de ziua noastră.
         A doua oară, nu încăpui în... uniformă. Că zisă tot şefu că, dacă mergem acolo de ziua noastră, să fim îmbrăcaţi într-o ţinută decentă, să nu ne facem de râs în faţa lu alde Onţanu. Nu zisă el de Onţanu, da io aşa înţelesei. Când ajunsei io acasă şi scosei uniforma s-o probez, constatai că ea, săraca, rămasă tot decentă, numa burta mea ajunsă cam... indecentă în ăşti zece ani, de când pusei uniforma la naftalină. Câte nu făcui io ca să-mi strecor burta înapoia nasturilor? Mă proţăpii în faţa oglinzii şi-mi dădui singur comanda „Suge burta!”, da degeaba. Dacă văzui că nu merge nici aşa, încercai io să mut nasturii mai către stânga, cum mai făcui ş-altă dată. Îi tot mutai spre stânga, până ajunsei cu ei pă partea cealaltă a vestonului. Da nici aşa nu ţinu, că nu putui să mă „toaletez” dupe metoda „stânga păste dreapta şi cămaşa-n pantaloni”.
         A treia oară, nu încăpui pă listă, din cauză de... decenţă, că-i lăsai pă alţii înaintea mea, care aveau şi uniforma, da şi burta decentă. Da, ce zisă tot şefu, ia să facem noi şi o listă de rezervă! Să cunoaşte c-a fost comandant mare la viaţa lui şefu ăsta al meu. Mă, fraţilor, nimic nu-i scapă. Iote-aşa nu scăpai şi mă trezii şi io pă lista aia de rezervă. Ultimul, ce-i drept, da tot pă listă să cheamă că ieream. Acu fro lună mă sună şefu şi-mi zise că trebuie să umblăm puţin la listă. Mă conformai, ce mai. Când zise că trebuie să tai cinci de pă listă, îi tăiai, ce ierea să fac. Da, fu musai să tai şi cinci de pă lista de rezervă. Că nu ierea să rămâie ăştia mai mulţi decât principalii. Păste o săptămână, ţâr telefonu. Mai scoatem cinci! Cinci de colo şi cinci de colo. Scosei, că până la mine, care ieream ultimul pă lista de rezervă, mai aveam destui. După, fro trei zile, iar telefonu. Mă, fraţilor, mă cam luă grija. Dacă tot umblă şeful la listele astea, nu o să mai fiu nici în rezervă, îmi zisei io. Da, ieri mă liniştii. Mă liniştii, ce mai. Gata, zise şefu, mâine delegaţia noastră trebuie să fie la Cercul militar, la ora... Mai tăiai patru de pă liste, cum zise el, doi de colo şi doi de colo, şi răsuflai uşurat. Dacă merge toată delegaţia, e bine. E chiar foarte bine. Doar nu ierea să meargă şefu singur, că atunci nu mai ierea delegaţie. Mă uitai pă lista cu principalii şi văzui că mai rămăseseră doar doi netăiaţi. Şefu şi ăla de-i ţine locu la nevoie. Pă lista cealaltă, numa tăieturi, până la mine, care fusei ultimu. Iote aşa, mă, fraţilor, ajunsei io în capu listei.
        Da, mă luai cu vorba şi uitai de unde plecai. Aha! Cum vă zisei, pusei şi io mâna pă o diplomă d-aia aniversară. Frumoasă diplomă, ce mai. Şi cel mai mult îmi plăcu la ea că ierea semnată de doi oameni cu greutate. Preşedintele ANCMRR şi copreşedintele Comitetului Naţional de Iniţiativă Român. Cum cine-i ăla? Da, voi nici atâta lucru nu ştiţi? Păi cine altul putea să fie, mă, fraţilor, dacă nu domnu general maior (r.) dr. primar Neculai Onţanu? Aha! Acu vă amintirăţi! Da, da abia dupe ce vă zisei io. Iote că să făcu dreptate, gândii io, şi-l puseră ăştia măcar copreşedinte la comitetul ăsta, nu-i mai zic numele. Păi ştiţi voi câte pătimi omuşoru ăsta la viaţa lui şi cum îşi bătură joc de el ăia de fură înaintea lu Oprea la Armată? Nu ştiţi, că voi, în loc să puneţi mâna să citiţi, să vă mai deşteptaţi, vă luaţi după alde Dogaru şi vă pierdeţi timpu cu mitinguri şi alte alea. Oameni bătrâni şi degeaba! Vă zic io, dacă nu ştiţi. Mă, fraţilor, opresorii ăia de fură înaintea lu Oprea îl ţinură pă sireacu domnu Onţanu până acu, la bătrâneţe, cu gradu de caporal. Noroc cu domnu Oprea, care repară greşala, şi-i dete şi lui acolo niscai stele de general. Nu ştiu dacă nu îi dete cumva şi lu Tălmăcean, că şi ăsta merită. Nu ca domnu Onţanu, care e şi primar şi mai e şi din gaşca lu Oprea, da tot merită.
         Io zic s-aveţi răbdare până la anu, când s-o sărbători iar Ziua Rezervistului Militar, că poate vă transmiţ ceva de la faţa locului. Doar vă zisei că ajunsei în capu listei...

Fane Sucitu
Pentru conformitate,
Colonel (r.) Ilie Bâtcă

miercuri, 25 mai 2011

Psalm

(după Tudor Arghezi)

Te drămuiesc adesea în tăcere
Și te pândesc o lună încheiată,
Să văd de vii, cum te știam odată,
Întreagă, sau sleită de putere.

Te strîng la piept cu grijă, cu tandrețe,
Pe cel ce mi te-aduce sunt gelos,
Ești visul meu de-o viață, cel frumos,
Cu care am rămas la bătrânețe.

Ca-n oglindirea unui ciob de sticlă,
Pari că ai fi și pari c-ai dispărut
Și nici nu știi ce tare m-a durut
Când un pitic ți-a pus azi o poriclă

Și te-a făcut în lume de poveste
Că, chipurile, ești o nesimțită.
O, pensia mea dragă și cinstită,
Vreau să te pipăi și să urlu: ”Este!”


Ilie Bâtcă  

marți, 24 mai 2011

OVAȚIE

Îţi mulţumesc, preacinstite(?!) Băsescu Traian!
Încercasem să mă las de fumat, dar în van,
Nici „Nicorette”-ul, nici alte tehnici rapide
N-au ajutat, reclamele-acelea stupide
Nu m-au convins că ţigara-i curată otravă,
Un viciu ce face din om o simplă epavă,
Aşa că-mi luam zilnic porţioara de drog
Sau ce o mai fi această ţigară, mă rog!
De astăzi am pus punct şi, încă o dată, mulţam!
Din pensie, bani de mahoarcă, îţi spun, nu mai am,
Puţinul pe care te-nduri, acum, drept răsplată,
Să-mi laşi pentru anii de slujbă-n Armată,
E mult prea puţin, să-mi poată ajunge, măcar
Să am, ca tot omul, în casă, un strict necesar,
Aşa că, pe ţigări, bani nu mai am, zău, să arunc,
Başca, plămânii îmi vor fi curaţi, ca de prunc.
N-a reuşit „Nicorette”-ul să-mi ia de la gură
Ţigara-otravă, dar, cu a ta semnătură,
Ai reuşit azi o adevărată minune,
Tu, Binefăcătorule. Aşa îţi voi spune,
De-acum, toată viaţa, cât mă mai laşi să trăiesc,
Dar eu, optimistul, mai sper (un lucru firesc!)
Să înţeleagă astăzi,  îngenuncheată, Ţara
Că ai ajuns otrava mai rea decât ţigara
Şi dacă, la-ndemână, chiar nu mai are votul,
Să îi găsească, totuşi, otrăvii antidotul.

Ilie Bâtcă  
(OVAȚIE a se citi O, VAI, ȚIE! - n. a.)

luni, 23 mai 2011

Bunicul şi guvernanţii


Avea moş Gheorghe, bunicul dinspre mamă, o metodă a lui de a-şi “exploata” nepoţii. În valiza de lemn, amintire de pe vremea cătăniei, pe care o ţinea sub pat, păstra tot timpul, fie vară fie iarnă, un pumn de nuci şi o pungă de zahăr cubic, cum i se spunea pe atunci. Dădea fuga unul dintre nepoţi să-i cumpere raţia zilnică de mahoarcă, de la prăvălia din centrul comunei, la înapoiere primea două nuci şi o bucată de zahăr. N-avea chef bunicul să meargă până la marginea satului, după iarbă pentru Joiana, doar ce-l auzeai: “Ia, la bâtu', sacu' ăsta şi dă o fugă până la movila lu' Putere. E acolo nişte mohor de toată frumuseţea. Dacă uit, când vii, să-mi aduci aminte să-ţi dau două cubice!”
Dintre toţi nepoţii, eu eram privilegiatul. Singura mea treabă era să merg zilnic la Poştă, după ce se auzea şuieratul “personalului” de ora 12.00, şi să-i aduc gazeta la care era abonat. Primeam, în schimb, două “cubice”. Mai târziu, după ce, pe la şase ani, începusem să buchisesc bine, porţia a crescut la patru. Pentru asta, trebuia să-i aduc bunicului gazeta, dar să i-o şi citesc din scoarţă în scoarţă. Pe el îl cam lăsaseră vederile şi, parcă, era mai bine să stai întins la umbră sau lângă sobă, în funcţie de anotimp, şi să-ţi citească altcineva ştirile.
Vreo patru ani, am dus-o bine de tot. După aceea, lucrurile au luat o altă turnură. Supărat că nu mai vin americanii, bunicul s-a lipsit de abonamentul la gazetă. Şi nici eu nu am mai primit porţia de zahăr. De atunci am eu ciudă pe americani. Degeaba vin ei la noi acum, degeaba merg aleşii noştri la ei! Bunicul nu mai poate nici să se bucure, nici să se întristeze...
Mulţi ani după ce m-am căsătorit, moş Gheorghe şi-a păstrat obiceiul. Ori de câte ori îi treceam pragul (cam rar, ce-i drept!), se apleca, gâfâind uşor, şi scotea de sub pat valiza de lemn. Punea pe masă un pumn de nuci şi câteva bucăţi de zahăr. Lângă ele, şi o bardacă de vin. Nu-mi cerea nimic în schimb. Era mulţumit doar că am trecut să-l văd.
În ultima vreme, imaginea bunicului îmi bântuie tot mai des amintirile din copilărie. Şi nu ştiu de ce, ori de câte ori îmi amintesc de el, mă duce gândul la guvernanţii noştri. Sau invers. Auzindu-i ce spun şi văzându-i ce fac, parcă îl aud pe bunicul: “Ia, la bâtu' sacu ăsta şi dă fuga...” Zăhărelul e acelaşi. Gustul e, parcă, altul...

sâmbătă, 21 mai 2011

Aritmetica sărăciei


         De când a citit, în urmă cu aproape un an, într-un cotidian central (pe care i-l mai împrumutam, din când în când), că unul din consilierii lui Videanu are un salariu lunar de 22.000 de lei, vecinul meu, profesor de limba română, şi-a schimbat radical obiceiurile. De unde, până atunci, nu cumpăra nici măcar un ziar, ştiind că pentru asta ar fi trebuit să renunţe la două pâini, acum vine zilnic acasă cu teancul de gazete sub braţ. Înfulecă ceva în grabă şi începe să răsfoiască "Anunţul publicitar", "Anunţul telefonic", "Anunţul de la A la Z" şi încă vreo câteva cotidiane care acordă un spaţiu mai mare pentru mica publicitate.  
         Nu-l interesează rubricile cu vânzări şi cumpărări. Nu. De vândut nu are ce să mai vândă. Cărţile - singura avere pe care ar fi putut să le-o lase celor doi copii - le-a vândut, în urmă cu un an, ca să-şi plătească restanţele la întreţinere. De cumpărat, i-ar trebui multe, dar nu are cu ce. Singura rubrică pe care o urmăreşte cu sfinţenie este cea cu oferte de serviciu. Nu pentru că s-ar teme că va fi inclus şi el printre cadrele didactice care, conform unei hotărâri a ministerului de resort, vor fi disponibilizate în perioada următoare. Altu-i motivul care-l îndeamnă la o astfel de lectură.
          "Dacă aş găsi şi eu un post de consilier, altfel s-ar pune problema, vecine, îmi explică el, citindu-mi nedumerirea din privire. Nu 22.000, cât lua consilierul ăla al lui Videanu, măcar 15.000 dacă aş primi lunar şi tot ar fi ceva. Cu salariul din prima lună, mi-aş plăti restanţele la întreţinere, să nu-mi mai sune administratorul la uşă. A auzit şi el că nouă, celor din învăţământ, ne-au crescut salariile cu vreo 5%, şi gata, a şi sărit pe mine. Păi, ştie el ce înseamnă cinci la sută la salariul meu? Un kil de carne. Atât. Cu ce mi-ar rămâne din prima leafă, i-aş cumpăra soţiei o pereche de pantofi şi o rochie de-alea de-a văzut ea într-o vitrină, iar pentru mine o cravată. Din luna următoare, aş începe să economisesc. Opresc vreo 20 de milioane pentru coşul zilnic şi pentru întreţinere, o dă el pe banii vechi, şi restul îi pun la CEC sau la bancâ. Ce zici?"
         Nu zic nimic, să nu-mi reproşeze mai târziu că l-am sfătuit greşit. Sunt banii lui, eu nu m-amestec. "Deci, două sute de milioane ori 12 luni fac 2 miliarde şi patru sute. Gata, strâng bani să cumpăr un apartament pentru Gigel, că mâine, poimâine se însoară, continuă vecinul să-mi explice. Am auzit că un apartament cu trei camere, construit prin ANL, costă cam două miliarde şi ceva. Să cumpăr un apartament cu patru camere şi să-i ţin cu mine pe băiat şi pe noră, n-are rost. Nu că n-aş strânge eu vreo trei miliarde, că doar mă ştii om chibzuit, ce naiba, dar vine vremea să se însoare şi ăla micu' şi-atunci ce facem? Stăm claie peste grămadă? Mai bine mai muncesc încă vreo doi ani ca şef de cabinet pe undeva şi mai cumpăr un apartament cu trei camere. De mobilat, să-şi mobileze şi ei casele, că doar n-or să aştepte totul de-a gata. Din pensia de câteva zeci de milioane, cât o fi ea după salariul ăsta, vreau să trăiesc şi eu omeneşte, măcar la bătrâneţe. Numai de-aş da peste anunţul care mă interesează. Apropo, vecine, la matale, la ziarul la care colaborezi, nu aveţi astfel de anunţuri?" 
        Deşi, ascultându-l, mi-a încolţit o idee, îi răspund, totuşi: "N-avem, vecine, n-avem. Dar dacă primim..." Ce-am gândit mai departe, nu i-am mai zis, să nu creadă, cumva, că vreau să-i fur postul vizat. N-are rost ca, pentru o amărâtă de slujbă, să mă pun rău cu cel mai bun vecin al meu...

Cerere necenzurată


Mult stimate preşedinte,

Numitul Bâtcă Ilie,
în prezent pensionar,
militar de meserie,
niciodată mercenar,
cioplitor de caractere,
timp de 30 de ani,
căutător de mistere,
nu de glorii şi de bani,
luptător, având drept armă
pana înmuiată-n dor,
mi-am dus viaţa în cazarmă,
mângâiat de Tricolor,
şi am pus-o chezăşie
visului vechi, din bătrâni,
de a fi, peste moşie,
truditori, dar şi stăpâni,
după ce-am slujit o Ţară
ce credeam că-mi aparţine,
am ajuns (a câta oară?)
Ţării mele de ruşine,
de-asta, în audienţă,
vă cer azi să m-acceptaţi
şi, cu vasta competenţă
ce-o aveţi, să decretaţi
nu în drepturile toate,
câte-au fost, să fiu repus,
ştiu că asta nu se poate,
dumneavoastră, chiar, aţi spus,
pensia n-o vreau completă,
n-am nevoie de-atâţi bani,
să-i prăpădesc la ruletă
sau să-i dau pe la sărmani,
nu-mi înapoiaţi nici gradul
pe care mi l-aţi luat,
nefiind verde ca bradul,
nu mai sunt bun de luptat,
vreau doar să semnaţi decretul
(trei dosare am suport!)
prin care-mi luaţi livretul,
dar îmi daţi un paşaport.
I-am dat unei secretare,
una blondă, frumuşică,
la anexă, trei dosare,
să fie-acolo, nu strică,
chiar şi pozele color,
cinci pe patru, la minut,
sunt puse la locul lor,
în dosar, cum mi-au cerut,
am chitanţele recente,
cu-ntreţinerea plătită,
cazierul cu amprente
e ca o pânză clătită,
am pus, de la CNSAS,
nu mi-a fost deloc uşor,
un dosar (ce-a mai rămas!)
de fost colaborator,
mai sunt copii anexate
cu tratate, fel de fel,
care, fiind încheiate,
ne-au cam ars la... portofel,
acte am pentru o casă
(mi le-a dat chiar Primăria),
pentru vila somptuoasă
unde stă doamna Maria,
am chitanțe anexate
din care oricine vede
că dările-s achitate
chiar și pentru spațiul verde,
am și acte despre flota
azi de alții navlosită,
justificări pentru dota
fetelor, când se mărită,
medicul mi-a pus parafă,
ca să fie toate bune,
c-a fost apă în carafă
și nu wysky, cum se spune,
cât despre Patriarhie,
păcatele-s absolvite,
nimeni nu o să mai știe
de ”păsărici împuțite”,
dar mă opresc, chiar la fix,
pentru că am constatat
că-i pe ducă pasta-n pix
și-am atâtea de-nșirat...


Merită făcut efortul,
pentru câte-s la dosar.
Îmi daţi mie paşaportul
şi vi-l mai dau la... hotar,
când o să vă dau onorul,
exact cum îl meritați
și cum vrea astăzi poporul,
așa că, vă rog, semnați!


Ilie Bâtcă  

miercuri, 18 mai 2011

Cârca lui nea Mitică


         În timp ce unele fătuci de-aici, de pe la noi, îşi amintesc cum erau cât pe-aci să cadă în plasa seducătorului internaţional Strauss-Kahn, nu ştiu de ce eu mi-am amintit brusc de nea Mitică. Are nea Mitică, fostul electrician de pe nava "Biruinţa", un aşa talent de povestitor, că-i face să crape de invidie pe toţi scriitoraşii care, pentru a-şi publica, astăzi, literatura de sertar, sunt nevoiţi să scoată din buzunar câteva milioane bune. Cum le spune nea Mitică, mai rar! Păi, numai secvenţa cu "liftul", povestită de nea Mitică, aşa cum numai el ştie, rămâne de pomină. Familiarizat cât de cât cu spaţiul restricţionar al unei nave, fie ea chiar de gabaritul renumitului petrolier "Biruinţa", mi-l imaginez pe bietul nea Mitică opintindu-se din greu pentru a-l duce, în cârcă, pe scările contorsionate ale navei, de la somptuoasa-i cabină, până la careul ofiţerilor, pe comandantul supărat că electricianul, din cine ştie ce motive, nu reuşise să repare liftul defect al navei. Şi-mi mai imaginez cum echipajul, aliniat de-o parte şi de alta a scărilor, aplauda această scenă pe care, desigur, nu o vedea prima oară
         Noroc că, la Vila Lac 3, unde s-a mutat imediat după ce a fost uns în funcţia supremă în stat, lăsând de izbelişte casa de pe Mihăileanu, pe care şi-o repartizase singur, preşedintele nu are nevoie de lift. Altfel, săritor, cum l-am văzut, la greu, nea Mitică ar fi în stare să-şi pună, la nevoie, bătrâneţile în slujba celui care, în urmă cu ceva ani, l-a purtat, cu profesionalismul unui încercat marinar, pe mările şi oceanele lumii.
         O mână de ajutor tot îi dă nea Mitică fostului să comandant. Cum? Rupând, lunar, din pensia sa o sumă, nu are importanţă cât, pentru a-i acoperi chiriaşului de pe Turgheniev, cheltuielile deloc mici cu întreţinerea, după cum afirmă unii. Şi s-ar putea ca aceştia să aibă dreptate, având în vedere că Vila Lac 3, amenajată cu coloane de marmură, lemn exo­tic din Brazilia şi Indonezia şi piatră din India şi China, are o suprafaţă construită de 1.045 de metri pătraţi, are un teren de te­nis de 684 de metri pătraţi şi un pa­ti­noar de 308 metri pătraţi, ponton şi re­miză pentru bărci şi un teren afe­rent de 29.296 de metri pătraţi.
         Dacă e adevărat că aici locuiesc şi cele două fiice ale lui Traian Băsescu, Ele­na şi Ioana, deşi, se spune,  prima deţine un impunător apartament în Paris, iar Ioana unul la fel de impunător şi de celebru în Băneasa, lucrurile se schimbă, pentru că mai dau şi ele un ban la întreţinere. Dacă nu, nouă nu ne rămâne decât să punem "cârca", alături de nea Mitică, şi să-i cărăm, pe nisipurile mişcătoare ale "revoluţiei portocalii", pe cei pe care i-am ales să ne conducă destinele...

marți, 17 mai 2011

Testament

(după Tudor Arghezi)

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
decât o casă, fiule, o-mparte
cu fraţii tăi, aşa cum socotiţi,
căci altă casă n-o să mai primiţi!
La anii mei (destui!), eu nu am ştire
ca-n "epoca de tristă amintire",
hulită ieri, dar astăzi regretată,
să-şi fi făcut atâtea griji un tată
că, după ce va trece-n nefiinţă,
copiii n-or să aibă locuinţă.
Tu, vezi de pune banul peste ban,
balconul să-l închizi cu termopan,
să-l faci o locuinţă potrivită
pentru Getuţa, dacă se mărită,
Gigel, cu-ai lui copii, câţi or să fie,
să locuiască în bucătărie,
sufrageria, de-i compartimentată,
s-o foloseşti tu cu Mioara, tată,
iar dormitorul, de-l închiriaţi,
aveţi şi nişte bani asiguraţi.
Ca să pot, azi, acest apartament
să vi-l asigur printr-un testament,
am fost cu stăpânirea în prigoană
şi-am mers din garnizoană-n garnizoană,
am locuit în câte-o chichineaţă
şi ceaiul mi-am făcut la o zăgneaţă,
sudoarea muncii zecilor de ani
am pus-o-n casa asta, nu în bani,
gândind că voi avea, la bătrâneţe,
un loc în care să îmi daţi bineţe,
când veţi veni la mine, oarecând,
în jur nepoţii să îi văd râzând
şi să dau huţa-huţa pe genunchi
vlăstarele din prea bătrânu-mi trunchi.
Nu crede în programul "Prima casă",
că asta-i, tată, vorbă mincinoasă
cu care vor, desigur, guvernanţii
să îşi atragă, cât mai mulţi, votanţii
şi nici în Nuţi Udrea să nu rişti
să te încrezi, că vin specialişti,
nu zece, dar niciunul pe la sate,
nici de le-ar face dânsa chiar palate!
Durerea strânsă, surdă şi amară,
au pus-o-n geamantan, plecând din ţară,
s-ajungă "căpşunari" prin Danemarca,
văzând c-aicea se scufundă barca.
Să revenim, eu zic, la testament!
La bancă ţi-am trecut, prin virament,
în contul tău deschis acum doi ani,
la sfatul mamei tale, nişte bani.
E suma ce a fost agonisită
din pensia aceasta nesimţită
pe care Boc şi doamna cea bălaie
se dau de ceasul morţii să mi-o taie.
Cu banii ăştia ştii tu ce-o să faci,
sunt bani pentru colivă şi colaci
şi, s-ar putea, din ei să-ţi mai rămâie
şi pentru două boabe de tămâie.
Cu astea, eu închei acest legat
pe care, astăzi, iată, l-am semnat...

Ilie Bâtcă  
Tatăl risipitor

luni, 9 mai 2011

Săraca, ţară bogată

(după Ion Pribeagu)
 
Pe când dormeam într-o noapte,
Nici pe burtă, nici pe spate,
Am avut un vis şi-atât,
Nici frumos şi nici urât:
Scriam la calculator,
Nici alene, nici cu zor,
Un text ce părea să fie
Nici proză, nici poezie,
Despre poporul român,
Nici prea bun, dar nici hapsân,
Ce-o duce, de azi pe mâine,
Nici prea rău, dar nici prea bine,
Şi are un preşedinte,
Nici obraznic, nici cuminte,
Pe care şi l-a ales,
Nici prea rar, dar nici prea des.
Acum, fostul marinar,

Nici statornic, nici hoinar,
Îi aruncă, în răspăr,
Nici minciuni, nici adevăr,
De la dânsul, din Palat,
Când nu-i treaz, dar nici nu-i beat,
Spunând că această criză,
Nici furtună nu-i, nici briză,
Dar, până o depăşim,
Nu trăim, nici nu murim.
Cu duduia ministresă,
Nici soţie, nici metresă,
Se poartă tare galant,
Nici ca soţ, nici ca amant,
Şi-i aşterne la picioare
Nici ţoluri, dar nici covoare,
Îi aşterne ţara toată,
Nici săracă, nici bogată,
Asaltată de turişti,
Nici prea veseli, nici prea trişti,
Prin noroaie pân' la gleznă,
Nici pe soare, nici prin beznă,

Pe drumurile desfundate,
Nici înguste, nici prea late,
Spre hoteluri de trei stele,
Nici prea bune, nici prea rele,
Sau, mai nou, spre „prima casă”,
Nici înaltă, nici prea joasă,
După cum au bani în pungă,
Nici prea mulţi, nici să le-ajungă.
Bravul nostru preşedinte,
Nici deştept, nici fără minte,
Uitând c-a fost mafiot,
Nici prea bun, nici rău de tot,
A făcut, dintr-un paharnic,
Nici prea leneş, nici prea harnic,
General cu patru stele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi l-a trimis la Armată,
Nici ca mamă, nici ca tată,
Ştiind că această slugă
Nici amnar nu-i, nici prislugă.
Domnişorele drăguţe,
Nici silfide, nici plinuţe,
Văd în Eba un model,
Nici prea prost, nici cel mai cel,
Şi-nzestrate cu poşete,
Nici prea scumpe, nici discrete,
Cu buzele ţuguiate,
Nici seci, nici siliconate,
N-au, prin cluburi, când petrec,
Nici succesuri, nici eşec,
Dar banii, strânşicu lopata,
Nici de mama, nici de tata
Nu-s munciţi, deci nu contează
Nici de-i pierd, nici de-i păstrează.
Politica dusă-n ţară,
Nici curată, nici murdară,
Îi atrage pe acei,
Nici dulăi şi nici căţei,

Care vor un os de ros,
Nici subţire, nici prea gros,
Parlamentari de doi bani,
Nici slăbuţi, nici dolofani,
Parcă-s daţi cu cloroform,
Nici nu-s treji, dar nici nu dorm,
Când trec pe la Parlament,
Nici prea rar, nici permanent,
Şi văd că un text de lege
Nici nu strică, nici nu drege.
Economia, cu Boc,
Nu merge, nici stă pe loc,
Căci piticul o agaţă,
Nici din spate, nici din faţă
Şi-i croieşte astăzi cale,
Nici la deal şi nici la vale,
Neştiind, biata de ea,
Nici de hăis şi nici de cea.
..........................................
Ţara, bătută de soartă,
Nu-i nici vie, nu-i nici moartă,
Iar poporu-nchis în cuşcă
Nici nu latră, nici nu muşcă.

Ilie Bâtcă  

sâmbătă, 7 mai 2011

Din vorbă, în vorbă...


Am încercat să postez aceste rânduri pe „Incertitudini”, ca răspuns la istorioara „Vorbele, ca şi banii, circulă”, dar, din păcate, nu am reuşit. Ca să nu se piardă o astfel de „discuţie” pe care, recunosc, nu am auzit-o ci mi-am închipuit-o, o postez pe blogul meu. Pe „Inceritudini” ar fi citit-o mai mulţi. La mine, sper ca măcar Ică să o citească... 
 
Într-o dimineaţă, când tocmai îşi sorbea liniştit „cafeaua” din paharul aburind, Traian Băsescu se trezeşte cu Osama ben Laden în cabinetul său de la Cotroceni. I se face părul măciucă în cap, se îneacă şi, printre sughiţuri, îl întreabă pe acesta:
- Cum ai intrat în cabinet, Osama?
- În brimul rând, nu e bine la tine să bei aşa dimineaţa. Al doilea, am intrat be uşa be care o să ieşiţi voi de la guvernare, adică be uşa din dos, parcă aşa spune la voi. Şi, în al treilea, bei, nu sbune la mine Osama, că nu suntem de-o sama!
- Bine, nene, da cum vrei să-ţi spun? Bei, ca la voi, la musulmani?
- Bei, la mine nu bei niciodată, nu ca la tine, bei toată ziua.
- Şi cu ce treburi pe la noi, dacă nu-ţi e cu supărare?
- Bei, ştii că la mine a facut casa boc...
- Ha, ha, ha... Ţi-a făcut Boc prima casă?! A fost el în stare să facă măcar o casă undeva?
- Nu brima casa, bei. Ultima. Şi nu a făcut biticu asta al vostru. Boc au facut americanii la mine.
- Şi eu cu ce te pot ajuta, nene Osama?
- Bei, am auzit că la Romania este mare rai şi am venit la voi, să nu mai merg bana la ceruri, că vai de capu meu. Nu vezi?
- Văd, nene Osama, de-aia nu te-am recunoscut de la-nceput. Da, de unde, până unde treaba asta cu raiul din România?
- Bei, Traiane, bei, scrie la cutiuţa asta că la Romania este mare rai? Scrie!
-Al dracului, Boc, ăsta. I-am zis de atâtea ori să nu se mai joace cu iPad-ul ăla. Eu am spus că în România e bai mare şi el uite ce-a scris...

miercuri, 4 mai 2011

Aici ne simţim tineri


Unii dintre cei care mi-au vizitat blogul în ultimele zile ar putea spune că am cam lenevit. Nu este deloc aşa. La sfârşitul săptămânii trecute, m-a sunat unul dintre foştii colegi de liceu militar ca să îmi spună că, în vara aceasta, se împlinesc 40 de ani de când am absolvit liceul militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc. De parcă eu aş fi uitat! Cu toate că nu îmi vine a crede că au trecut 40 de ani. 40 de ani! O viaţă de om!
De fapt, nu asta avea în gând colegul meu. Eram şi eu la curent, ca şi el, cu întâlnirea ce urmează să o avem, în luna august, în liceul de la poalele Rarăului. După ce m-a felicitat pentru „săgeţile” mele pe care mă străduiesc să le trimit drept la ţintă, uneori chiar reuşind acest lucru, mi-a transmis o rugăminte din partea comitetului de organizare şi anume de a scrie nişte versuri pentru acest eveniment, versuri pe care ar urma să încerce să le pună pe muzică un alt coleg de-al nostru, care ştie „a zdrăgăni” la chitară. Eu m-am conformat. Să văd ce va face în continuare prietenul Adi Brighidău.
Cu riscul de a vă plictisi, postez aici aceste versuri.

Aici ne simţim tineri

Versuri: Ilie Bâtcă
Muzica: Adrian Brighidău

Trezeşte-te, Ştefane,
din somnul morţii greu,
că ţi-au venit urmaşii
la poale de Rarău!
Înalţă-te, Ştefane,
în scări şi, de pe cal,
priveşte la urmaşii
veniţi azi din Ardeal!
Oşteni cu tâmple albe
la tine vin cu veşti,
ei sunt străjeri Moldovei
şi Ţării Româneşti.

Refren:
La Câmpulung Moldova
ne închinăm azi ţie,
aici deprins-am slova
şi dragostea de glie.
Aici am făcut paşii
dintâi în ostăşie,
aici îţi vin urmaşii,
alături să te ştie.

Tu, iartă-ne, Ştefane,
de nu mai suntem toţi,
pe cei plecaţi din viaţă
veghează-i, dacă poţi!
Trezeşte-te, Ştefane,
înalţă-te în scări
şi fi-vom împreună
oşteni acestei ţări!
Veghează-ne, Ştefane,
cum ne-ai vegheat mereu,
tu, domnitorul nostru
la bine şi la greu!

Refren