Avea moş Gheorghe, bunicul dinspre mamă, o metodă a lui de a-şi “exploata” nepoţii. În valiza de lemn, amintire de pe vremea cătăniei, pe care o ţinea sub pat, păstra tot timpul, fie vară fie iarnă, un pumn de nuci şi o pungă de zahăr cubic, cum i se spunea pe atunci. Dădea fuga unul dintre nepoţi să-i cumpere raţia zilnică de mahoarcă, de la prăvălia din centrul comunei, la înapoiere primea două nuci şi o bucată de zahăr. N-avea chef bunicul să meargă până la marginea satului, după iarbă pentru Joiana, doar ce-l auzeai: “Ia, la bâtu', sacu' ăsta şi dă o fugă până la movila lu' Putere. E acolo nişte mohor de toată frumuseţea. Dacă uit, când vii, să-mi aduci aminte să-ţi dau două cubice!”
Dintre toţi nepoţii, eu eram privilegiatul. Singura mea treabă era să merg zilnic la Poştă, după ce se auzea şuieratul “personalului” de ora 12.00, şi să-i aduc gazeta la care era abonat. Primeam, în schimb, două “cubice”. Mai târziu, după ce, pe la şase ani, începusem să buchisesc bine, porţia a crescut la patru. Pentru asta, trebuia să-i aduc bunicului gazeta, dar să i-o şi citesc din scoarţă în scoarţă. Pe el îl cam lăsaseră vederile şi, parcă, era mai bine să stai întins la umbră sau lângă sobă, în funcţie de anotimp, şi să-ţi citească altcineva ştirile.
Vreo patru ani, am dus-o bine de tot. După aceea, lucrurile au luat o altă turnură. Supărat că nu mai vin americanii, bunicul s-a lipsit de abonamentul la gazetă. Şi nici eu nu am mai primit porţia de zahăr. De atunci am eu ciudă pe americani. Degeaba vin ei la noi acum, degeaba merg aleşii noştri la ei! Bunicul nu mai poate nici să se bucure, nici să se întristeze...
Mulţi ani după ce m-am căsătorit, moş Gheorghe şi-a păstrat obiceiul. Ori de câte ori îi treceam pragul (cam rar, ce-i drept!), se apleca, gâfâind uşor, şi scotea de sub pat valiza de lemn. Punea pe masă un pumn de nuci şi câteva bucăţi de zahăr. Lângă ele, şi o bardacă de vin. Nu-mi cerea nimic în schimb. Era mulţumit doar că am trecut să-l văd.
În ultima vreme, imaginea bunicului îmi bântuie tot mai des amintirile din copilărie. Şi nu ştiu de ce, ori de câte ori îmi amintesc de el, mă duce gândul la guvernanţii noştri. Sau invers. Auzindu-i ce spun şi văzându-i ce fac, parcă îl aud pe bunicul: “Ia, la bâtu' sacu ăsta şi dă fuga...” Zăhărelul e acelaşi. Gustul e, parcă, altul...
Este multă morală , dar și tot atâta dulce melancolie în ce spuneți.
RăspundețiȘtergereBunicul oferă cu drag, dar știe să pretindă, într-un mod curat, cum doar sufletele bune știu s-o facă.//
Pe vreme când eram „ măi fete„- așa mă alinta unul dintre bunici, habar nu aveam câtă zestre îmi dăruiește..
Multe năzbâtii am făcut, eu și fratele meu, în casa bietului bunic.
Eram chiar răi.
El se făcea că nu pricepe..
Astăzi, îl asociez cu două evenimente- cum m-a ajutat să ”prind” nărăvașele de bastonașe în caietul de caligrafie și cum m-a ferit de o furtună, care părea că nu se mai termină...
Ce-am fi noi fără bunici??
p.s. mă cuprinde o mare neliniște pentru lumea toată- pare lipsită de fragilitatea înțeleaptă a bunicilor adevărați..
De-ar fi să vorbesc despre bunici, aş umple pagini întregi. Poate o voi face cândva. Măcar atâta recunoştinţă merită pentru tot ce au făcut pentru noi. Cu bunicii dinspre mamă am fost mai norocos. Cei dinspre tată s-au cam grăbit să plece dintre noi, aşa că mi-i amintesc ca prin ceaţă. Dar ce văd atunci sunt nişte figuri luminoase şi mi se luminează şi mie sufletul.
RăspundețiȘtergereSalutare biliuta!
RăspundețiȘtergereDeocamdata, am trecut sa-ti spun ca "raman cu ochii pe tine"! Povesteste din astea din civilie! Daca spui din viata de militar, se va gasi precis, un dobitoc sa te intrebe, prin ce pile ai ajuns colonel.
Salutare, Ică!
RăspundețiȘtergerePovestesc şi eu ce-mi trece prin minte. În legătură cu "pilele", să ştii că am fost întrebat chiar din prima zi, când m-am prezentat în unitatea în care fusesem repartizat, de către chiar comandantul acesteia. Ori era obişnuit să i se trimită tot felul de "pile", ori i s-a părut suspect faptul că, dintre cei patru tineri locotenenţi pe care i-a primit în unitate, doar despre mine nu "mirosise" nimic. Despre unul ştia sigur, şi ştiam şi noi, că era nepotul comandantului de la eşalon, despre altul că era nepotul şefului de stat major, tot de la eşalon, iar celălalt avea şi el, întâmplător, o rudă cu o funcţie măricică. I-am răspuns milităreşete: "Tovarăşe colonel, pila mea e media cu care am absolvit şcoala de ofiţeri. Se poate vedea în doasrul care, probabil, a ajuns înaintea mea la unitate."
Na, că tot am zis ceva de militărie!
Am trecut dimineaţă pe la tine şi am constatat o schimbare. Crezi că era necesară?
S-auzim de bine!
Sper sa fie o decizie temporara. Am salvat tot, inclusiv comentariile!Vezi ca imbecilul te va intreba, cum ai obtinut acea medie. Ce pile ai avut si tot asa, pana va demonstra ca, toata lumea, in afara de el, este o increngatura, de pile!
RăspundețiȘtergereCe limbaj colorat foloseste ,,preaalesul",omul care nici mai mult nici mai putin l-a vazut(zice el) pe dumnezeu! ptiu drace!
RăspundețiȘtergereerata:Dumnezeu!
RăspundețiȘtergere@Biliuta- una peste alta 75% PILOSI. Acum recunoaste ca faceai mai multe servicii,ca nu aveai siguranta aia obraznica pe care o aveau fratii,ca la impartit prime mai erai uitat ca doar nu era sa dea la toti,ca la sarcini si raspunderi erai primul si tot asa....
RăspundețiȘtergere@ Cezar:
RăspundețiȘtergereA trecut atâta vreme de când primeam prime, încât nu mai știu când, câte și cum au fost. Dar are vreun rost? Eu spun că nu. Sarcini? Au fost destule, dar să știi că tot mai des mă duce gândul la acei ani când, tânăr fiind, nu mă speriam de sarcini.
Toate cele bune!