sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Cu tilivizoru`, îmi pieri umoru`

Mă, fraţilor, cum aflai eu de la un leat de-al meu că mâine, adicătelea azi, mai dupe prânzu` ăl mare, preşedintele meu va fi dat pă sticlă, în direct, la RTV, nu-mi mai găsii locu`. Aşa, cam la cinci minute şi ceva, trăgeam cu ochiu` la ceas, de intră muierea la bănuieli, că cum am fo întâlnire d-alea cum aveam cu ea pă vremea când încă nu ne luaserăm cu acte în regulă. Că, dupe aia, nu prea ne mai întâlnirăm. Dupe ce îi spusei io ce şi cum, să linişti. Da`, io nu. Păi cum să mă liniştesc, mă, fraţilor, când urma să-l văz pă preşedintele meu. Cum, care preşedinte? Pă Mircea Dogaru, că io alt preşedinte nu cunosc. Iote, mă, ce le dete lor păn cap! Vă gândirăţi la Băsescu, aşa-i? Păi când m-auzirăţi voi pă mine că zisei fo dată că ăsta ar fi preşedintele meu? Haida, de!
Ca să nu mă ia emisiunea ca din oală, dădui fuga la prăvălia din colţ şi cerui două baterii. Nu de vin, mă, că nu beau eu vin d-ăla dă surcele, doar am zaibăru` meu, ce dracu`. Baterii păntru telecomandă cerui, că alea vechi ierea iexpirate deja. La întoarcere, trecui pă la un vecin, electrician de meserie, şi-l rugai să vie să-mi verifice siguranţele de la tablou. Asta aşa, păntru siguranţa mea. Da câte nu făcui, ca să poci vedea emisiunea în linişte!
O grijă mai aveam io, ca nu cumva să bage ăştia de la tilivizor fun breaking news, tocma când urma să apară preşedintele meu. Da`, îmi trecu. Îmi trecu, păntru că ăsta de să cheamă breaking news fuse aseară, când ne iexplică Băsescu ce şi cum stă treaba cu toate alea în ţara asta. Mă, fraţilor, aşa-i când îşi vâră dracu` coada! Băsescu stătu cuminte la Cotroceni, nu veni la tilivizor. Veni în schimb muierea aia, Monica Tatoiu. Nici nu tăcu bine moderatoarea, că asta să băgă în vorbă. Că să băgă, să băgă, da` nu mai reuşea nimeni s-o scoaţă. Mă, fraţilor, cum o văzui, cum simţii că mă ia cu fierbinţeli, chit că-mi luasem hapurile păntru tensiune. Ca să nu păţesc dracului ceva, închisei tilivizoru. Da`, ce zic io că-l închisei, că să-nchise singur, când dădui cu telecomanda de pământ, de să-mprăştiară bateriile noi, nouţe păn toată casa.
Iote, d-asta zisei io în capu` rîndurilor de faţă că cu tilivizoru`, îmi pieri umoru`. Adică mă înfuriai, Da`, mă înfuriai rău de tot, ce mai! Acu`, dupe ce îmi mai trecu, stau şi mă-ntreb şi io. Mă, fraţilor, muierea asta n-o fi având bărbat, s-o ţie p-acasă, să nu mai umble lelea păn toate tiliviziunile? Zic şi io, nu dau cu paru`...

luni, 12 noiembrie 2012

Rondelul unui dor nespus

Mi-e dor nespus de o vacanţă
la mare-n luna lui Cuptor,
dar la bugetul meu minor
atârnă straşnic în balanţă
preţul plătit acestui dor
de ne-mplinit, cu siguranţă.
Mi-e dor nespus de o vacanţă
la mare-n luna lui Cuptor,
dar fi-va unicul decor
în care să-mi mai pun speranţă,
măcar aşa, de circumstanţă,
la Căciulata, un izvor.

Mi-e dor nespus de o vacanţă…

vineri, 9 noiembrie 2012

Psalm

(după Tudor Arghezi)

Tare sunt leneş, Doamne, şi beţiv,
Copac pribeag într-un pustiu,
Îndură-Te, fii milostiv
Şi dă-mi o sticlă de rachiu!
Tânjesc din greu dup-o ţigară
Şi-mi arde-n vâlvătaie gâtul,
Că n-am băut nimic de-aseară,
Îndură-Te de amărâtul
Şi nu-l lăsa pradă durerii,
O, Doamne mila Ta să-l bată,
Trimite-i, dar, în faptul serii,
Din când în când, şi câte-o fată!

vineri, 2 noiembrie 2012

O poezie... de-o palmă

Am tot fost întrebat zilele astea, după ce mi-a apărut volumul de parodii „Tolba cu săgeţi”, când am scris prima parodie. Tot scormonind eu în raniţa cu amintiri, am dat peste una de pe vremea când încercam din greu să mă obişnuiesc cu bocancii cazoni şi cu acel „costum” kaki confecţionat dintr-un material a cărui compoziţie nu o ştiu nici astăzi. Oricum, din tablă nu era, pentru că tabla e mai fină.
Dar nu despre asta voiam să vă povestesc. Atunci, la Sibiu, mi-am amintit de prima mea parodie pe care o scrisesem cu mult timp în urmă. Când am scris-o, nu ştiam că se cheamă parodie. Cine învaţă în clasa a patra despre acest gen de literatură? Să revenim, deci la Sibiu! Într-una din zile, mă cheamă la el secretarul cu propaganda, cu care eram la pertu pe jumătate, pentru că numai dumnealui îmi zicea pe nume, şi îmi spune. „Ilie, până mâine, să-mi scrii şi mie o poezie pentru gazeta de perete!” „Am înţeles!”, răspund eu scurt, milităreşte, fără să întreb despre ce să fie vorba în poezie. Eram cătană bătrână şi mă orientam de-acum. Se apropia 26 ianuarie şi venea ziua lu` tovarăşul ăl mare, de la Bucureşti, comandantul nostru suprem. „Cât să fie de mare, tovarăşe locotenent-colonel?” întreb eu. „Aşa, de-o palmă!”, îmi zice tovul şi, ca să pricep mai bine, îmi arătă acea parte a corpului omenesc denumită astfel. Eu, în loc să răspund aşa cum fusesem învăţat de mai micii mei comandanţi, adică să spun „Am înţeles!” şi să trec imediat la executarea ordinului, încep să râd în hohote şi cu greu reuşesc să-i spun: „Îmi pare rău, tovarăşe locotenent-colonel, dar eu poezii... de-o palmă nu mai fac”. Cum dădea semne că s-a enervat deja pentru că refuz să-i execut ordinul, i-am povestit cum stă treaba.
Aşadar, în clasa a patra, nu am ce face şi îl iau eu în peniţă pe un coleg de-al meu mai mare cu vreo trei ani. Eram colegi, pentru că îi fusese aşa de dragă clasa a patra, încât nu se mai îndura să se despartă de ea. Cum fusese prins de director cu... iarba dracului, i se scăzuse iar nota la purtare. În loc să-l compătimesc, mă apuc într-o zi şi scriu ceva care să semene cu poezia aceea patriotică din care îmi mai amintesc şi astăzi nişte versuri. Cred că o ştiţi şi voi. „Dă-mi, tăticule, şi mie/ O lopată şi-o mistrie,/ Să mă duc pe şantier,/ Să mă fac brigadier...” Numai că eu am scris cam aşa: „Dă-mi, tăticule, şi mie/ Nişte tutun şi hârtie/ Şi-altă dată nu-ţi mai cer,/ Până ajung pionier./ Cu mânuţele-astea două,/ Îmi fac o ţigară nouă/ Şi-o fumez de supărare,/ Că am şapte la purtare!”
Câte palme şi pumni am primit de la colegul meu mai mare şi mai voinic, după ce directorul şcolii a afişat versurile respective la gazeta de perete, numai eu ştiu. De-asta i-am spus eu secretarului cu propaganda că nu mai scriu poezii... de-o palmă.