Am tot fost întrebat zilele astea, după ce
mi-a apărut volumul de parodii „Tolba cu săgeţi”, când am
scris prima parodie. Tot scormonind eu în raniţa cu amintiri, am
dat peste una de pe vremea când încercam din greu să mă
obişnuiesc cu bocancii cazoni şi cu acel „costum” kaki
confecţionat dintr-un material a cărui compoziţie nu o ştiu nici
astăzi. Oricum, din tablă nu era, pentru că tabla e mai fină.
Dar
nu despre asta voiam să vă povestesc. Atunci, la Sibiu, mi-am
amintit de prima mea parodie pe care o scrisesem cu mult timp în
urmă. Când am scris-o, nu ştiam că se cheamă parodie. Cine învaţă
în clasa a patra despre acest gen de literatură? Să revenim, deci
la Sibiu! Într-una din zile, mă cheamă la el secretarul cu
propaganda, cu care eram la pertu pe jumătate, pentru că numai
dumnealui îmi zicea pe nume, şi îmi spune. „Ilie, până mâine,
să-mi scrii şi mie o poezie pentru gazeta de perete!” „Am
înţeles!”, răspund eu scurt, milităreşte, fără să întreb
despre ce să fie vorba în poezie. Eram cătană bătrână şi mă
orientam de-acum. Se apropia 26 ianuarie şi venea ziua lu` tovarăşul
ăl mare, de la Bucureşti, comandantul nostru suprem. „Cât să
fie de mare, tovarăşe locotenent-colonel?” întreb eu. „Aşa,
de-o palmă!”, îmi zice tovul şi, ca să pricep mai bine, îmi
arătă acea parte a corpului omenesc denumită astfel. Eu, în loc
să răspund aşa cum fusesem învăţat de mai micii mei comandanţi,
adică să spun „Am înţeles!” şi să trec imediat la
executarea ordinului, încep să râd în hohote şi cu greu reuşesc
să-i spun: „Îmi pare rău, tovarăşe locotenent-colonel, dar eu
poezii... de-o palmă nu mai fac”. Cum dădea semne că s-a enervat
deja pentru că refuz să-i execut ordinul, i-am povestit cum stă
treaba.
Aşadar, în clasa a patra, nu am ce face şi îl iau eu
în peniţă pe un coleg de-al meu mai mare cu vreo trei ani. Eram
colegi, pentru că îi fusese aşa de dragă clasa a patra, încât
nu se mai îndura să se despartă de ea. Cum fusese prins de
director cu... iarba dracului, i se scăzuse iar nota la purtare. În
loc să-l compătimesc, mă apuc într-o zi şi scriu ceva care să
semene cu poezia aceea patriotică din care îmi mai amintesc şi
astăzi nişte versuri. Cred că o ştiţi şi voi. „Dă-mi,
tăticule, şi mie/ O lopată şi-o mistrie,/ Să mă duc pe şantier,/
Să mă fac brigadier...” Numai că eu am scris cam aşa: „Dă-mi,
tăticule, şi mie/ Nişte tutun şi hârtie/ Şi-altă dată nu-ţi
mai cer,/ Până ajung pionier./ Cu mânuţele-astea două,/ Îmi fac
o ţigară nouă/ Şi-o fumez de supărare,/ Că am şapte la
purtare!”
Câte palme şi pumni am primit de la colegul meu mai
mare şi mai voinic, după ce directorul şcolii a afişat versurile
respective la gazeta de perete, numai eu ştiu. De-asta i-am spus eu
secretarului cu propaganda că nu mai scriu poezii... de-o palmă.