O poezie... de-o palmă

Am tot fost întrebat zilele astea, după ce mi-a apărut volumul de parodii „Tolba cu săgeţi”, când am scris prima parodie. Tot scormonind eu în raniţa cu amintiri, am dat peste una de pe vremea când încercam din greu să mă obişnuiesc cu bocancii cazoni şi cu acel „costum” kaki confecţionat dintr-un material a cărui compoziţie nu o ştiu nici astăzi. Oricum, din tablă nu era, pentru că tabla e mai fină.
Dar nu despre asta voiam să vă povestesc. Atunci, la Sibiu, mi-am amintit de prima mea parodie pe care o scrisesem cu mult timp în urmă. Când am scris-o, nu ştiam că se cheamă parodie. Cine învaţă în clasa a patra despre acest gen de literatură? Să revenim, deci la Sibiu! Într-una din zile, mă cheamă la el secretarul cu propaganda, cu care eram la pertu pe jumătate, pentru că numai dumnealui îmi zicea pe nume, şi îmi spune. „Ilie, până mâine, să-mi scrii şi mie o poezie pentru gazeta de perete!” „Am înţeles!”, răspund eu scurt, milităreşte, fără să întreb despre ce să fie vorba în poezie. Eram cătană bătrână şi mă orientam de-acum. Se apropia 26 ianuarie şi venea ziua lu` tovarăşul ăl mare, de la Bucureşti, comandantul nostru suprem. „Cât să fie de mare, tovarăşe locotenent-colonel?” întreb eu. „Aşa, de-o palmă!”, îmi zice tovul şi, ca să pricep mai bine, îmi arătă acea parte a corpului omenesc denumită astfel. Eu, în loc să răspund aşa cum fusesem învăţat de mai micii mei comandanţi, adică să spun „Am înţeles!” şi să trec imediat la executarea ordinului, încep să râd în hohote şi cu greu reuşesc să-i spun: „Îmi pare rău, tovarăşe locotenent-colonel, dar eu poezii... de-o palmă nu mai fac”. Cum dădea semne că s-a enervat deja pentru că refuz să-i execut ordinul, i-am povestit cum stă treaba.
Aşadar, în clasa a patra, nu am ce face şi îl iau eu în peniţă pe un coleg de-al meu mai mare cu vreo trei ani. Eram colegi, pentru că îi fusese aşa de dragă clasa a patra, încât nu se mai îndura să se despartă de ea. Cum fusese prins de director cu... iarba dracului, i se scăzuse iar nota la purtare. În loc să-l compătimesc, mă apuc într-o zi şi scriu ceva care să semene cu poezia aceea patriotică din care îmi mai amintesc şi astăzi nişte versuri. Cred că o ştiţi şi voi. „Dă-mi, tăticule, şi mie/ O lopată şi-o mistrie,/ Să mă duc pe şantier,/ Să mă fac brigadier...” Numai că eu am scris cam aşa: „Dă-mi, tăticule, şi mie/ Nişte tutun şi hârtie/ Şi-altă dată nu-ţi mai cer,/ Până ajung pionier./ Cu mânuţele-astea două,/ Îmi fac o ţigară nouă/ Şi-o fumez de supărare,/ Că am şapte la purtare!”
Câte palme şi pumni am primit de la colegul meu mai mare şi mai voinic, după ce directorul şcolii a afişat versurile respective la gazeta de perete, numai eu ştiu. De-asta i-am spus eu secretarului cu propaganda că nu mai scriu poezii... de-o palmă.

SFATUL AUTORULUI

Pentru sănătatea dumneavoastră, renunţaţi la fumat! Dacă nu reuşiţi dintr-o dată, renunţaţi, mai întâi, la un pachet de ţigări! În schimbul celor 20 de ţigări, procuraţi-vă, prin comandă, 46 de parodii care, spre deosebire de „iarba dracului”, pot fi consumate pe nerăsuflate! Asta, numai în cazul în care nu vă îneacă râsul....

Frumos ambalate şi garantate cel puţin doi ani, parodiile se găsesc în volumul

în curs de apariţie la Editura DACOROMÂNĂ.

Comenzile pot fi trimise pe adresa batca.ilie@gmail.com

Contraindicaţii: doar pentru cei cu hipersensibilitate la culoarea portocalie;

Mod de administrare: fără nicio restricţie, la orice oră din zi şi din noapte. A se consuma până la apariţia următorului volum!

Ambalaj: 120 de pagini format A5

Producător şi distribuitor: Ilie Bâtcă

Daţi click pe poză pentru a o mări!