Supărarea lui nea Fane

Eram cu mâna pe clanţă, gata să ies din casă, când... Țârrrrrrrr telefonul. Nu mobilul, ci ăla fix, pe care îl mai păstrez doar aşa, de mobilă, că se asortează cu radioul cu pikup, pe care nu l-am mai deschis de pe vremea când ascultam la el „Europa liberă”. Chiar dacă aş vrea să îl deschid, degeaba, că nu mai zice nici mâr, nici câr, nici pâr. Nimic! Dar eu tot îl păstrez. La fel, păstrez telefonul fix. Ăsta, cel puţin, mai scoate, din când în când, câte un ţâr. Doar atunci când mă sună nea Fane Sucitu, că el n-are tilemobil. De data asta, tot el m-a sunat.

„Ziua bună, nea Fane!”, i-o iau eu înainte. „Ce bună, mă, fraţilor, ce bună, că mi-o stricară ăştia de la tilivizor, de cum mă sculai. Mi-o stricară, ce mai! Mă, fraţilor, bag samă că scăparăm de dracu şi deterăm păste tac-su. Asta făcurăm!”. „Da` ce s-a întâmplat, nea Fane?”, intervin eu, prinzând o pauză. Scurtă pauza, că nea Fane vorbeşte la fel de repede, fără să respire, ca şi Dan Diaconescu, în direct. „Păi, mata nu te uitaşi la tilivizor? Păntru ce, Doamne, iartă-mă!, îl mai ţii, dacă nu te uiţi la el? Doar aşa, de mobilă?” Am priceput aluzia la radioul meu, dar nu am avut timp să-i zic ceva, pentru că nea Fane făcuse deja prima pauză de respiraţie şi, până la următoarea, nu aveam cum să-l opresc. Aşa că m-am așezat comod în fotoliu, am depărtat receptorul, cât să-mi protejez ciocănelul şi nicovala din urechea interioară, şi am continuat să ascult.
”Iote, mă, fraţilor, ce păţii! Cum detei drumul la tilivizor, cum să dusă dracu` toată dispoziţia de mi-o făcui după ce înghiţii, pă nemestecate, fo două bărdace de zaibăr d-ăl vechi, că ăsta nou nu stătu din fiert şi te taie la burtă dacă-l bei. Mă, fraţilor, nici nu să lumină bine icranu, că io mă întunecai de tot când îl văzui iar pă Becali, ăla de scriseşi matale dăspre el că făcu avere din comerţu` cu iaurt, nu ca alte hahalere, din politică şi furt.  Mă, fraţilor, am şi io mâncărime la limbă, recunosc, da` ăsta mă-ntrecu. Mă-ntrecu, ce mai! Mă, şi îl bălăcărea pă ăla, pă Dan Diaconescu, de ziceai că să au la cuţite și alta nu. Că ăsta, Dan, şi-a cam bătut joc de popor, că în săculeţii ăia de-i tot flutura el păn faţa camerelor de vederi nu avea euroi ci rumeguş Mă, fraţilor, da` cel mai tare îmi plăcu când i-o trânti de la obraz că ăsta, caracaleanu` nostru, îşi făcu reclamă gratuită la tilivizor. Că auzi el, Becali adicătelea, că toată panarama asta prezentată la tilivizor l-ar fi costat pă Dănuţ, dacă scotea banii din buzunar, că la bancă nu are, fo douăşopt de milioane de euroi. Mult, mult al dracu`, zic io. Da` dacă tiliviziunile îşi făcură pomană cu el  şi ni-l băgară nouă pă gât la orişice oră din zi şi din noapte, treaba lor! Mă, fraţilor, una tot nu înţeleg io. Dacă tiliviziunile îi făcură reclamă pă degeaba lu` domnu` Dan,  ce fac ele acum, tiliviziunile, cu Becali, cum să mai cheamă?  Că acuma dispăru Dănuţ dupe icrane, da` nu de tot, şi ieşi iar ăsta,  ca păduchele, în faţă. La fel ca muierea aia... Cum îi zice, mă, fraţilor, că uitai? Nu Sfătoiu, că asta fuse o vreme păn ograda lu` domn` Băsescu. Asta-i! Tatoiu... De-asta zisei io că scăparăm de dracu şi deterăm păste tac-su.”
Profit de o pauză şi-i zic: ”Ştiu, nea Fane. Am văzut şi eu...” Atât mi-a trebuit. ”Cum, mă, neică, aflaşi şi mă lăsaşi să-mi răcesc gura de pomană?! Om bătrân şi... Să-ţi fie...” Chiar dacă a trântit receptorul şi nu a mai continuat, ştiu ce ar fi vrut să-mi zică nea Fane. Oricum îi trece repede. Cum o să apară un nou scandal mediatic, cum o să mă sune el...

Numa p-asta, că-i caldă...

          Mă, fraţilor, mi-e ruşine să vă zic, da bag samă că nu prea mă ţinui de cuvânt. Om bătrân şi nu mă ţinui de cuvânt. Zisei eu, în urmă cu fro doauă săptămâni, aşa, mai mult păntru mine, că n-o să mă mai leg de Oprea, da nu reuşii. Nu reuşii şi gata. Acu, pă mine nu de Oprea mă durea grija, că nici pă el nu prea-l duru de mine. Da, io mă gândii mai mult la băieţii ăia ai lui, de-i ţine el, zi şi noapte, în tură, ca să citească toate neroziile de le scriu io sau alţii pă tot felu de bloguri dăspre mai ştiu io cine. Adică ştiu io, că nu-i greu să ţiu minte. Că io, când scriu, scriu dăspre Băsescu, dăspre Boc şi Oprea şi, aşa, când îmi pică mie bine, mai zic ceva şi dăspre Elena Udrea. Dăspre alţii, ce păcatele meu să scriu, că nu prea mă pricep. Îi las p-alde Gâdea, Ciutacu şi Mircea Badea să zică tot ce le trece lor păn cap să zică.

        Da, d-asta vă zisei io, mă, fraţilor, că nu mă ţinui de cuvânt. Nu mă ţinui, că nu putui. Cum cetii io într-o gazetă că Oprea îi chemă la ordin, la Bucureşti, pă toţi comandirii din armată, cum simţii aşa, ca o furnicătură, păn buricu deştelor. O furnicătură d-aia de-ţi vine să-ţi muşti deştele, ca să n-o mai simţeşti din cauza durerii. Mă fraţilor, da azi, cum îmi lipii io vârfu deştelor de tastele calculatorului, cum îmi trecu furnicătura. Aşa că, ce-mi zisei io? Decât să ţie furnicătura asta nu ştiu cât, şi să-mi roz deştele, cum făceam când ieream io mic, mai bine îmi calc cuvântu. Doar de data asta. Ştiţi voi, cum ar zice porcu „Numa p-asta, că-i caldă...”

        Păi, cum să nu scriu io de Oprea, mă fraţilor, când iote ce frumos le aduce el din condei. Vă zic io, cu vorbele lui, ca să vă minunaţi şi voi: „Purtăm grija fiecăruia dintre dumneavoastră, pentru că fiecare om, indiferent de grad şi funcţie, este în sine o resursă valoroasă, pe care Armata şi Ţara contează” . Vedeţi, dacă voi vă înghesuirăţi ca chiorii şi ieşirăţi din armată, indiferent de gradu şi fucţia pă care le avurăţi, n-are cine să vă mai poarte acu de grijă. Vă purtaţi singuri. Şi nici nu mai reprezentaţi o resursă valoroasă pă care Armata şi Ţara să mai conteze. Voi nu mai contaţi deloc. Da, deloc, ce mai. Da, ce zic eu voi, de parcă io n-aş fi tot p-acolo.

        „Am reuşit, cu inteligenţă, cu pricepere şi determinare... să ne administrăm eficient resursele şi să putem spune că avem şi multe rezultate cu care ne putem mândri.” , cică le mai zise Oprea ălora de căscau ochii şi gura la el. Mă, da ministru ăsta nu spuse şi cu a cui inteligenţă făcu el toate astea, că la el nema inteligenţă. Şi mai zise domnu Oprea ceva de-mi merse la inimă, cum că „să creştem gradul de disciplină al personalului, pentru ca sarcinile importante care ne revin să poată fi îndeplinite eficient şi în termenele stabilite. ” Mă, ce-i al lui e al lui. Ţine omu la disciplină? Ţine! Aşa fu toată viaţa lui de-o petrecu în armată. Mă, fraţilor, lu ăsta când îi spunea un şef mai mare să-i facă un grătar, să să simţească şi el bine, şi să mai puie, lângă ciozvârsta aia rumenită bine, şi o sticlă, doauă de zaibăr, făcea ăsta, Oprea, pă dracu în patru şi-l mulţămea pă şef. Asta, da disciplină! Păi, cum crezurăţi voi că ajunsă ăsta, dintr-un biet izmănar, ditamai ghinărar?! Iac-aşa! Da acu, io stau şi mă gândesc că ăsta, Oprea, vrea să aducă diciplina din armată la gradu lui, de patru stele, că de cinci stele auzii că ajunsă asta, disciplina, abia păn ţările alea cu state vechi în NATO.

        Vă mai zic una şi gata. Tot de-a lu Oprea, mă, fraţilor, păi ce credeaţi voi. Mă, mai zise ăsta că „Avem tot sprijinul Preşedintelui României şi al Primului-ministru pentru ne putea îndeplini misiunile şi obiectivele... „ Iote aşa, Oprea are tot sprijinul Preşedintelui României şi al primului-ministru. Da, noi, al cui sprijin îl mai avem, mă, fraţilor, că Băsescu zise, acu fro doi ani, că el ne sprijină şi pă noi, camarazii ăştia ai lui Oprea, de furăm lăsaţi la vatră, lângă fomei, să nu să atingă nimeni de pensia noastră? Da, acu, dacă preşedintele şi Boc îi acordară tot sprijinul lui Oprea păntru obiectivele alea ale lui, de unde dracu să mai găsim noi sprijin, că să termină?! Da, dacă noi, în loc să aşteptăm sprijin de la alţii, cum ar fi Băsescu şi Boc, de exemplu, căutăm sprijinu în noi, în fiecare, nu-i mai bine ? Ce ziceţi? Io zic că da.
S-auzim de bine! 

Fane Sucitu