De când Joian, boul, a
plecat de-acasă,
n-a mai fost Joiana aşa
furioasă:
- Dumnealui se plimbă iar
de colo-colo,
iar eu stau acasă şi mă
chinui solo,
nu mai am în curte nici
fir de nutreţ
şi pe foc pun astăzi
ultimul ostreţ,
mă văd nevoită să îţi
spun, băiete,
că vom fierbe ceaiul cu
cărţi şi caiete!,
mai zise Joiana şi,
intrând în casă,
aruncă, nervoasă,
şlăitaful pe masă.
Curios din fire, ca orice
viţel,
Joienel se duse drept la
portofel,
l-a întors pe faţă, l-a
întors pe dos,
negăsind nimica, îi zise
ciudos:
- Mămiţică dragă, abia
azi constat
că tu îmi toci banii
primiţi de la Stat!
Unde-i ajutorul ce-l
primesc lunar,
ca să am, la şcoală,
bani de buzunar?
Guvernanţii noştri nu
mai ştiu, săracii,
cum să-i facă viaţa mai
uşoară vacii
cât timp alăptează, ba
îi dau şi bani
să-şi crească viţeii
pân-ajung juncani
şi una ca tine, fără să
gândească,
se apucă, iată, să îi
chletuiască...
- Ce bani, Joienele?
Patruş`doi
de lei?!
Ăştia-s bani, băiete,
ce cumperi cu ei?
- Da, dar a zis unul
dintre senatori
că va creşte suma de
patru, cinci ori...
- A zis, Joienele, dar
ştii vorba aia:
„Pentru alocaţii,
a-nţărcat bălaia!”
- Dacă stă problema
astfel precum zici
şi Guvernul n-are bani
pentru cei mici,
ăia care fură şi au din
belşug
cum de se descurcă, ei
de unde... sug?
