Joienel şi... alocaţia

De când Joian, boul, a plecat de-acasă,

n-a mai fost Joiana aşa furioasă:

- Dumnealui se plimbă iar de colo-colo,

iar eu stau acasă şi mă chinui solo,

nu mai am în curte nici fir de nutreţ

şi pe foc pun astăzi ultimul ostreţ,

mă văd nevoită să îţi spun, băiete,

că vom fierbe ceaiul cu cărţi şi caiete!,

mai zise Joiana şi, intrând în casă,

aruncă, nervoasă, şlăitaful pe masă.

Curios din fire, ca orice viţel,

Joienel se duse drept la portofel,

l-a întors pe faţă, l-a întors pe dos,

negăsind nimica, îi zise ciudos:

- Mămiţică dragă, abia azi constat

că tu îmi toci banii primiţi de la Stat!

Unde-i ajutorul ce-l primesc lunar,

ca să am, la şcoală, bani de buzunar?

Guvernanţii noştri nu mai ştiu, săracii,

cum să-i facă viaţa mai uşoară vacii

cât timp alăptează, ba îi dau şi bani

să-şi crească viţeii pân-ajung juncani

şi una ca tine, fără să gândească,

se apucă, iată, să îi chletuiască...

- Ce bani, Joienele? Patruş`doi de lei?!

Ăştia-s bani, băiete, ce cumperi cu ei?

- Da, dar a zis unul dintre senatori

că va creşte suma de patru, cinci ori...

- A zis, Joienele, dar ştii vorba aia:

„Pentru alocaţii, a-nţărcat bălaia!”

- Dacă stă problema astfel precum zici

şi Guvernul n-are bani pentru cei mici,

ăia care fură şi au din belşug

cum de se descurcă, ei de unde... sug?