luni, 14 octombrie 2013

Joiana şi... Pactul

Cum intră în curte, Joienel, şcolarul,
se duse la mă-sa şi-şi vărsă amarul:
- Mămucă, la şcoală, doamna-nvăţătoare
ne-a vorbit de pactul de... coabitare,
a făcut, săraca, tot ce a putut,
dar, până la urmă, tot n-am priceput.
Stai să-mi pun perechea nouă de târlici
şi vin lângă tine, că vreau să-mi explici!
- Uite, Joienele, cam cum vine pactu`,
când, fiind viţică, m-am luat cu tactu,
ne-am jurat credinţă. Neoficial,
neavând aceasta impact social.
Eram o sfioasă, Joienele, plus că
eu, în tinereţe, n-am fost rea... de muscă,
i-am jurat lu` tactu, într-un mod solemn,
să nu calc pe-alături şi-am bătut în lemn.
Ca să mă ferească să cad în ispită,
avea dezlegare să-mi dea o copită,
dar, Doamne, fereşte, dacă-i puneam coarne,
la mămuca-n curte putea să mă-ntoarne,
fără gălăgie, fără mult scandal...
Ăsta-i, Joienele, pact familial
şi, să-ţi dau răspunsul şi la întrebare,
cam aşa arată o coabitare!
- Mulţumesc, mămucă! Cum le ştii tu toate!
Dar coabitează şi cei din palate?
Că zicea tot doamna: „Ce zile-mpuţite,
boii din palate sunt iar la cuţite!”
Dacă tot se ceartă, chiar de au un pact,
nu pot să o facă şi ei mai... cu tact?
- Nu pot, dragul mamii. Nişte dobitoace
care-ncheie pacturi doar ca să le-ncalce! 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu