Joiana şi... Pactul

Cum intră în curte, Joienel, şcolarul,
se duse la mă-sa şi-şi vărsă amarul:
- Mămucă, la şcoală, doamna-nvăţătoare
ne-a vorbit de pactul de... coabitare,
a făcut, săraca, tot ce a putut,
dar, până la urmă, tot n-am priceput.
Stai să-mi pun perechea nouă de târlici
şi vin lângă tine, că vreau să-mi explici!
- Uite, Joienele, cam cum vine pactu`,
când, fiind viţică, m-am luat cu tactu,
ne-am jurat credinţă. Neoficial,
neavând aceasta impact social.
Eram o sfioasă, Joienele, plus că
eu, în tinereţe, n-am fost rea... de muscă,
i-am jurat lu` tactu, într-un mod solemn,
să nu calc pe-alături şi-am bătut în lemn.
Ca să mă ferească să cad în ispită,
avea dezlegare să-mi dea o copită,
dar, Doamne, fereşte, dacă-i puneam coarne,
la mămuca-n curte putea să mă-ntoarne,
fără gălăgie, fără mult scandal...
Ăsta-i, Joienele, pact familial
şi, să-ţi dau răspunsul şi la întrebare,
cam aşa arată o coabitare!
- Mulţumesc, mămucă! Cum le ştii tu toate!
Dar coabitează şi cei din palate?
Că zicea tot doamna: „Ce zile-mpuţite,
boii din palate sunt iar la cuţite!”
Dacă tot se ceartă, chiar de au un pact,
nu pot să o facă şi ei mai... cu tact?
- Nu pot, dragul mamii. Nişte dobitoace
care-ncheie pacturi doar ca să le-ncalce! 

 

Declaraţie de avere

Cu întârziere declar (şi iertare îmi cer!)
că-n seifuri, la bănci, nu am niciun ster
de Euro, pământ nici atât,
doar praful ce mi se insinuează în gât
din gropi botezate cu nume de stradă,
orătănii nu am, nu am nici ogradă
la Corbu, la Breaza, Snagov sau aiurea,
un copac nu am, măcar, din pădurea
ce se distruge, după veacuri şi veacuri,
n-am iahturi, nici voie nu am, azi, pe lacuri
să prind un biban, un caras, o plătică,
un peşte, oricare, căci alde Mitică
stăpâni sunt în ţară, acum, peste toate,
n-am marmură, aşa că palate
nu-mi pot înălţa, la poale de stâncă,
n-am aia, n-am aia, mă mir cum de încă
mai am, ca şi alţii, atâta răbdare
s-aştept o minune, s-aştept o schimbare,
nici vilă, pe plaja de vis din Miami,
nu mi-am cumpărat, cu bani de la mami,
pe care aceasta i-a strâns de prin piaţă,
vânzând, la tarabă, ridichi şi verdeaţă,
nu am o epavă, rămasă din flotă,
din banii pe-aceasta să-i fac fetei dotă,
dar pot, fără teamă, să-mi urlu năduful,
văzând cum prosperă săracii cu duhul
ajunşi să conducă poporul sărman,
odraslele celor cu extra-viran,
pe care-l măsoară cu tona şi cubul...
Când, oare, şi cine va strânge şurubul?


Ilie Bâtcă

Povestea vilei

(după George Coşbuc)

De baţi pământu-n lung şi-n lat,

Om ca Videanu de bogat,

În PDL un altul nu-i

Şi are-o vilă, vila lui,

Printre palate să o pui

Eşti obligat.

Şi dac-a fost ades „vizat”

De presă, s-a simţit lezat,

Căci, dintr-al vilelor şirag

Ce-a împânzit acest meleag,

A sa făcută e cu „cheag”

Legalizat.

El, Adriean, el s-a gândit

Că doar n-o fi vreun prăpădit,

Să-şi facă vilă în Bucale,

El, asul în politicale,

S-o facă la Snagov, încale,

E răzvedit.

Să-i dea terenul la Snagov,

Umblat-au preoţi la ceaslov,

Mişcat de gestul lor sublim,

A zis Videanu: „Aferim!

Chiar dacă-i lângă ţintirim,

Eu vreau hrisov!”

Sătenii, Doamne, cum priveau!

Dar nimeni nu zicea nici bleau,

Se închinau pe după porţi,

Văzând cum este tras la sorţi

Acel pământ ce pentru morţi

Ei îl aveau.

Şi s-a pornit apoi cuvânt,

Prin ziare, despre-acel pământ

Şi a fost mare hărăbor

Că popii, în al lor sobor,

I-au dat loc unui muritor

De şezământ.

Dar nu a fost niciun frământ

La domnii din guvernământ

Şi nimeni n-a săpat afund

Să vadă câte se ascund

După acest gheşeft imund.

Doar vorbă-n vânt!

Iar când a fost de s-a-mplinit

Sorocul pentru construit,

Din munţi şi văi, de prin oraş

Sau din cătune, mintenaş,

Chiar cei mai buni meseriaşi

S-au grămădit.

De cum în fapt de zori a dat

Peste pământul arondat,

Mulţime, ca de furnicar,

Venea întruna, iar şi iar,

De se simţea vel-gospodar
Ca niciodat`.

Din fundul munţilor, de sus,

Din Ruşchiţa, el şi-a adus

Şi marmură, dar şi granit

Şi meşterii au bocănit,

Într-un avânt nestăpânit,

Pân` la apus.

Se bucurau fostul edil

Şi soaţa, şi al lor copil,

Băiatul, pentru că doar el

Venise-acasă, cătinel,

Tocmai din Alpi, dintr-un castel,

Unde-i pupil.

Din depărtări el a venit,

Într-un repaus cuvenit

După programul său anost,

Vrând să-şi înalţe adăpost,

Să nu se spună că a fost

Un izmenit.

Munceau zidarii în asalt,

Să urce vila spre înalt

Şi-o calfă nu mai prididea

Să dea o bârnă la rindea,

Tot aşteptând ca beizadea

Să spună: Halt!

Iar când zidarii au zis: „STOP!

Nu mai avem ciment în şop.”,

Videanu, galben ca un pai,

S-a canonit, cu chiu, cu vai,

Să facă rost iar de „mălai”,

Măcar un strop.

„Alţi bani de unde să găsim?

Ce-ar fi să vindem Marmosim?”,

Îl întreba a sa consoartă.

Ce soartă crudă, dar ce soartă,

Să nu poţi să-ţi întinzi la poartă

Un biet chilim!

Să-şi ia cimentul pentru zid,

Au făcut chetă la partid,

De nu săreau alde Cocoş,

El vila nu-şi vedea la roş`,

Căci bani nu mai avea în... coş,

Nici în caid.

L-a ajutat chiar Viorel

Cu care se certase el,

Mai să se bată cu haragii,

Când cu furatul din sufragii.

S-au împăcat acuma, dragii,

Nu-s în rezbel.

Iar când a fost de-au terminat

Acel viloi cât un palat,

Venit-au pedelişti, ciopor,

La casă nouă urând spor

Şi, precum datina-n popor,

Au închinat:

„Câţi bouleni sunt prin cirezi,

Atâţia ani să guvernezi,

Cu noi alături, Adrieane,

Şi să primeşti comisioane

Şi-n viitor, tot milioane,

Precum visezi!”

Ilie Bâtcă