Toţi, Doamne, derbedei...

(după George Coşbuc)


Avea şi dânsul trei băieţi
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La cârciumă, sărmanul tată
Cam fu băgat în sperieţi,
Când se gândea că-i greu rachiul
La cap, când te îmbeţi.
Şi ceas trecut-a după ceas
Şi-afară se făcu lumină,
Băieţii lui nici gând să vină,
S-o ia tustrei, voioşi, la pas
Spre poieniţa unde turma
Rămas-a de pripas.
Zicea vecina c-a aflat,
Trecând, în zori, pe la cireadă,
Că ar fi fost la crâşmă sfadă,
Că fiii lui s-au îmbătat
Şi că porniră tărăboiul
Cu unii din alt sat.
Ştia tot satul că e rea
Vecina lui, această caţă,
Şi de aceea el s-agaţă
De o speranţă şi nu prea
Şi pleacă-n grabă la bodegă
Să afle ce dorea.
Crâşmarul gras îi iese-n prag.
Ce-mi face Riky? el îngaimă,
De Riky-i este mai cu spaimă,
Că Riky este cam beteag.
Dus cu Salvarea, c-avea capul
Zdrobit cu un ciomag.
O, bietul om! De mult ştia
Că Riky e cam dus cu pluta,
De când îl reclamase sluta
Din capul satului că ea
Nu ar fi vrut, dar bădăranul
A pus-o la podea.
Blestem pe voi, aceşti gealaţi!
Dar Jorj al meu are vreo bubă?
Destule, taică, şi la dubă
Abia l-au dus vreo trei mascaţi.
Şi bietul Miky? El e bine,
Că e la... „decedaţi”.
El n-a mai scos nicio silabă
Cu fruntea-n piept, îngândurat,
Încet pe-o piatră s-a lăsat
Şi nu înţelegea, o boabă,
De ce băieţii nu-s cu el,
Când are-atâta treabă.
Nu se simţea de-i treaz sau beat,
N-avea puteri să simtă asta,
Să-şi sune, ar fi vrut, nevasta,
Dar telefonu-i descărcat,
De când i-l aruncase Riky,
Printre pantofi, sub pat.
A stat o vreme, ca răpus,
Cu soarele arzându-i ţeasta,
Nu s-a clintit din loc şi basta,
Nu s-a lăsat acasă dus
Şi-a stat pe piatra aia-încinsă,
Ca mort, precum s-a pus.
Treceau bărbaţi, treceau femei
Şi uruiau pe drum căruţe,
Treceau flăcăii cu mîndruţe
Şi-atunci, atent, privi la ei
Şi zise-aşa, ca pentru sine:
Toţi, Doamne, derbedei?


Ilie Bâtcă