Cizmarul paranoic

Pe malul Dâmboviţei, cu şapca lui de gală,

cizmarul trece palid, în gânduri adâncit.

Îi pare rău de anii când nu mergea la şcoală,

căci azi, storcându-şi mintea, nu-i ies la socoteală

mai multe miliarde din câte-a cheltuit.

Socoate, tot socoate, pe degete, fireşte,

câte-a-nghiţit canalul, câte palatul nou,

după o vreme, însă, din nou se poticneşte,

căci adevărul simplu, voit, îl ocoleşte

şi ia iar socoteala de la-nceput, mereu...

Socoate, deci, cizmarul, neîncetat socoate

şi lumea o priveşte în juru-i cu obidă,

căci orologiul vremii să-l ţină-n loc nu poate

măcar până îşi vede palatele-înălţate

şi-alăturea de ele, tronând, o piramidă.

Iar el, neîntrecutul într-a minciunii artă,

în vârful piramidei să se înalţe stoic

şi-mbrobodind poporul cu vorba lui deşartă,

şi-avere, şi onoruri la neamuri să împartă.

- Aşa gândeşte astăzi bătrânul paranoic...

Zâmbirea lui neroadă, pe chipu-i buhăit,

răs-retuşat în ziare de nimeni căutate,

se vrea raza ce anii aceştia îi străbate

spre timpul demnităţii ce ni l-am fi dorit

neeclipsat de steaua-i gemândă de păcare.

Căci, ce păcat mai mare şi mai ucigător

decât acela care – chiar din prostie, fie -

de-atâţia ani poporul, ţinut în sărăcie,

ca vitele, din urmă, să-l mâni spre abator

şi să îţi faci, din ţară, familiei moşie?

Urât, pe zi ce trece, mai tare de norod,

întruchipând trufia atâtor potentaţi,

îşi face carapace din veri, cumnaţi şi fraţi,

croiţi fiind cu toţii pe-acelaşi calapod,

o liotă de nemernici corupţi şi psihopaţi...

Ilie Bâtcă  

ianuarie 1987