Doamne, stăpân al muncilor agrare,
mai dă o ploaie, după cum ţi-e voia,
căci s-a uscat pe câmpuri toată soia
şi greu ne-o fi la anul, Doamne, tare!
Ce-o să ne facem fără-această plantă,
când altele s-o-nlocuiască nu-s?
Prezentă astăzi în orice produs,
îi va rămâne partea, deci, vacantă
şi untul nu mai fi-va, Doamne unt
şi gustul şi-l va pierde untdelemnul,
dă-ne o ploaie, măcar una – semnul
că toate vor rămâne precum sunt.
Mai dă o ploaie, soia să ne crească,
s-avem salam „de vară” şi la iarnă,
căci lipsa soiei, Doamne, îţi răstoarnă
a lucrurilor ordine firească!
Nu crede în străinii de la mare,
aceştia, Doamne, încă au rezerve
de soia-ncorporată în conserve
de porc, de vită şi de alte fiare,
pe când la noi, în orice galantar,
nici şunca, aşa-zisă, azi, „de Praga”
n-o mai găseşti, chiar roşie ca fraga
şi gust de iască sau de cauciuc, măcar.
O, ploaia asta mult prea necesară,
de va veni, schimba-va-n ţară multe,
dar cine, oare, ruga să ne-asculte,
când toate se petrec pe dos în ţară?
Când vezi că milioane de nerozi,
căci altfel, Doamne, n-ai cum să le spui,
nici dup-atâta vreme nu-s sătui
să-şi ducă existenţa umilă pe la cozi,
căci piaţa noastră, astăzi prea săracă,
nici strictul necesar nu li-l oferă
iar ei, îndoctrinaţii, încă spreă
că „epoca de aur” o să treacă.
Un vis din mult prea multele deşarte,
căci „aurul” ştiut e că rezistă
şi altă cale, Doamne, nu există
decât să-l dăm cu „epoca” deoparte.
În timp ce crema ţării, cum se zice,
trăieşte ca în sânul lui Avraam,
o, Doamne-al nostru, încă mai speram
mânia-ţi contra lor să se ridice.
Redă-ne, Doamne, mintea de pe urmă,
c-avem de dânsa mare trebuinţă!
Puterea noastră întru biruinţă
nu stă în oi răzleţe, ci în turmă.
Învaţă-ne să fim din nou uniţi,
cum ne-am ştiut de-atâtea ori prin vreme,
căci, de-i unit, poporul nu se teme
să lupte şi cu diavoli şi cu sfinţi!
Puterea stă în noi, o ştim prea bine,
să radem răul de la rădăcină
din „epoca de glorii şi lumină”,
dar gândul ne e, Doamne, tot la tine,
credinţa tot în tine ne-a rămas,
chiar dac-au fost biserici dărâmate,
pe drumul nostru către libertate
învaţă-ne să facem primul pas!
Un pas, atât, un pas e necesar
şi ceilalţi urma-vor de la sine,
căci, Doamne-al nostru, de atâta „bine”,
un strop nu mai încape în pahar.
Tot răul existent eradicându-l,
să punem punct calvarului de faţă
şi, începând, firesc, o nouă viaţă,
să ne-ndreptăm spre Tine iarăşi gândul
cum floarea se îndreaptă spre lumină,
rugându-te de rău să ne fereşti
şi-asupra noastră neam de Ceauşeşti
în veci de veci să nu mai laşi să vină.
Ilie Bâtcă
octombrie 1986
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu