Vai, tot mai gândesc la anii...

(după Mihai Eminescu)

De ce tastele-mi stătură neatinse zile-ntregi?
De ce n-am mai scris o frază despre cei ce ne fac legi?
De ce-n astă perioadă nu am mai muncit pe brânci
Şi n-am scos la imprimantă măcar o coală A 5?
Dacă tu ştiai povestea astei vieţi cu care lupt,
Ai vedea că am subiecte, tastele chiar de-aş fi rupt,
Căci mă-ntreb de-şi are rostul Jurământul către Ţară,
Ca s-ajung la bătrâneţe de ruşine şi ocară
Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte,
Dragul meu, Armata, astăzi, nu mai e ce-a fost nainte!
Noi am fost, la vremea noastră, acel soi de "buni la toate",
Şi să-i apărăm hotarul, şi să-i dăm Ţării bucate,
Viaţa toţi ne-am dedicat-o unui nobil, măreţ ţel,
Să ne facem datoria către Ţară sub Drapel.
Vai, tot mai gândesc la anii când mergeam în aplicaţii,
La slănina din fasolea împărţită cu soldaţii,
La nesomnul din puterea nopţilor de iarnă, grele,
Aşternut având deasupra cerul presărat cu stele,
La duminicile-n care făceam muncă nenormată,
La prima garsonieră primită de la Armată,
La nopţile petrecute cu recruţii în cazarmă,
La bidonul şi gamela nelipsite la alarmă,
La Godin-ul din birou-mi, pentru care n-aveam lemne,
La servicii ordonate şi la desele consemne,
La concedii de odihnă amânate sine die,
Soaţa nefăcând din asta chiar o mare tragedie,
La canalele ce astăzi nu mai sunt nici loc de scaldă
Şi la praful de cărbune înghiţit în câte-o haldă,
La tarlale nesfârşite, cultivate cu porumb,
La Canal şi la fascine ancorate de-un pociumb,
La creioanele tocite prin tot felul de-academii,
La copii ce, doar în poză, i-am văzut primindu-şi premii,
La mizerele burdufuri ataşate-ntre vagoane,
Locul meu pentru naveta dintre două garnizoane.
Am sperat că toate-acestea îmi vor fi recunoscute,
Că mi-am clădit cariera pe onoare şi virtute,
Însă tu îmi vei răspunde că vorbesc de o himeră,
C-am ales, din multe alte, doar această carieră
Care, astăzi, din păcate, de batjocură-a ajuns
Pentru unul ce în fruntea românimii a fost uns.
Parcă-l văd pe marinarul ameţit de pe covertă,
Stabilind parcursul navei, cu gândirea lui incertă,
Dar, vai, nava se scufundă, comandată de-un matroz
Care vede viitorul, prin pahar privindu-l, roz
Parcă-mi văd concetăţenii, precum vitele, în cală
Neîndrăznind să-l debarce la o proximă escală.
Parcă văd fotomodelul, fostă star pe o copertă,
Ajunsă-n Divanul Ţării, în mişmaşuri, o expertă,
Scoţând voturi, la nevoie, de la un pârât de plen,
Mai ceva ca Iosefini, albii iepuri din joben,
Ignorând pe deputaţii opoziţiei din Forum,
Trece legile duduia, durând-o în coc de cvorum.
Nu contează că hoţia-i o văzu întreaga ţară,
Căci bătută e în cuie legea asta unitară,
Condamnând la sărăcie pensionari - milioane -,
După cum, azi, pedeliştii marinarului au toane.
De ce nu voi, pentru mine, sau să scriu pentru mărire?
Sunt scârbit peste măsură de atâta nesimţire
Şi, sătul de umilinţa ce-o trăim în vremi nefaste,
Cum să las gândul să zboare şi să-i dau formă din taste?
Azi, când ţara-n două taberi împărţită e - în robi
Şi-mbuibaţi - şi are-n frunte-i o liotă de neghiobi
Ce se-nchină, ca la idol, făcând mare pe-un pitic,
Aş putea, la imprimantă, tonerul pe ei să stric?
Când îşi nalţă piedestale pe minciună şi sperjur
Şi din viaţă-şi fac cu toţii un perpetuum sejur,
Când, în ţara sărăcită, nimeni nu mai mişcă-n front,
Aş putea eu, cu P.C.-ul, să le-aduc vreun afront?

De-oi urma să scriu vreodată despre vremurile-aceste,
Mulţi vor crede adevărul spus de mine o poveste,
De-aceea, de azi-nainte, poţi să nu mă mai întrebi
De ce tasta nu m-abate cu ispita-i de la trebi,
De ce n-am pornit P.C.-ul atâta amar de zile,
De ce scot din imprimantă doar imaculate file...


Ilie Bâtcă