Joienel şi... şpaga

- De ce rozi creionul, Joienele dragă?
- Nu găsesc o rimă la cuvântul şpagă,
tot caut întruna, de când mă trezii...
- Da` ce, Joienele, tu scrii poezii?
- Ei, şi tu, mămucă! Fac o încercare,
să o las perplexă pe învăţătoare,
când voi citi mâine tema despre şpagă
care se propagă, astăzi, ca o plagă,
pentru că, mămucă, nu mai e de şagă,
am ajuns cu toţii slugă la dârloagă,
tu munceşti, ca vita, o viaţă întreagă
şi nicio leţcaie nu strângi în desagă,
în timp ce şpăgarii vile vor „să-şi tragă”,
plătind pentru ele cam un sfert din şpagă.
Justiţia noastră, oarbă, deci beteagă,
se face că-i prinde, se face că-i leagă,
că o fi bolnavă sau că o fi bleagă,
cine, mămiţică, s-o mai înţeleagă,
dacă e pe ducă şi nu are snagă
să prindă şpăgarii, de ce se mai bagă?
- Rimele, băiete, văd că-ţi vin şuvoi...
- Aşa e, dar toate sunt de gradul doi,
eu voiam o rimă care să atragă,
să te înfioare, când auzi de şpagă!
- Cine-ai vrea, băiete, să se înfioare?
Pe şpăgarii noştri nici în cot nu-i doare
că găseşti, la şpagă, nu ştiu care rimă,
citind ei acestea, râsul şi-l reprimă,
pentru că, băiete, toţi aceşti şpăgari
nu sunt boi, ca tac-tu, sau simpli măgari.
- Dar ce sunt, mămucă? - Ei sunt... pe cai mari.