Joienel şi... handicapul

- Când spuneai că tata-i un handicapat,
tu glumeai, desigur, sau... e-adevărat?
- Joienele, mamă, ia mergi de te plimbă,
să nu-ţi zic şi ţie ce-mi vine pe limbă!
- Ba, să ştii, mămucă, eu nu plec de-aici
la nicio plimbare, până nu-mi explici
cum se manifestă acest handicap!
Dacă e genetic, nici eu n-o să scap
şi, la fel ca tata, voi fi blestemat
să trăiesc în ciurdă cu acest stigmat,
şi să-mi petrec viaţa tot în izolare,
doar că eu, mămucă, am o consolare,
fiindcă guvernanţii (pe care-i faci hoţi,
dar îi faci degeaba) se-ngrijesc de toţi,
şi de ăla mare, însă şi de... mucea
şi nu-i lasă, singuri, să îşi poarte crucea,
ajutoru-acela circumstanţial
nu-i de ici, de colo, e... substanţial.
- Joinele, dragă, iar vorbeşti în dodii
şi îţi pui speranţa în nişte jigodii!
Ce ajutor, mamă, despre ce vorbeşti?
Asta este ţara în care trăieşti
și-n această ţară, precum ţi-am mai spus,
totul se petrece cu josul în sus,
ajutorul ăla despre care zici
n-o să-l vezi că merge la nişte calici,
fiindcă ajutorul circumstanţial
este, mai degrabă, ... preferenţial
și-l primește boul, numai dacă are
o consoartă care, azi, e... sculă mare.
- Mulţumesc, mămucă, pricep cum stă treaba,
lasă ajutorul, că-mi explici degeaba,
spune-mi dacă tata e handicapat
şi plec la plimbare, cum mi-ai... indicat!
- Joienele, mamă, de ce să te mint?
Pentru tac-tu, asta-i vorbă de alint,
el, întreaga viaţă, n-a-nghiţit un hap,
cu toate că este cam... greuţ de cap,
dar nu-ţi fă probleme, că nu-l moşteneşti!
Îţi spun altădată al cui viţel eşti...

De la sublim la ridicol nu este decât un pas

„Adevărata mea glorie nu constă în faptul că am câştigat patruzeci de bătălii. Waterloo va şterge amintirea atâtor biruinţe. Ceea ce va trăi veşnic este Codul meu Civil”, scria Napoleon Bonaparte. Au trecut de atunci mai bine de 200 de ani şi se pare că a avut dreptate. Multe dintre statele lumii au copiat sau împrumutat din prevederile Codului Civil Napoleonian, care situează proprietatea privată în centrul reglementării sale juridice, privind-o drept sorgintea oricăror libertăţi individuale.

Dacă Napoleon a rămas în istorie, de ce nu ar rămâne şi Traian Băsescu? N-am spus-o eu, ci Theodor Paleologu, băiatul acela frumuşel care a fost ministrul Culturii timp de un an şi o zi. Aşadar, preşedintele nostru vrea să rămână în istorie, iar calea prin care poate face asta nu este alta decât modificarea Constituţiei. ”Trebuie înţeles personajul Traian Băsescu, ne mai spune domnul Paleologu. Uitaţi-vă la semnătura lui, seamănă cu semnătura lui Louis XIV, nici măcar Napoleon n-avea o semnătură atât de grandioasă!”

Nu ştiu cum arată semnătura lui Napoleon, nici cea a domnului Băsescu, aşa că nu pot face o comparaţie. Între cei doi, da!. Dacă Napoleon a înţeles că “gloria este vremelnică, doar obscuritatea este veşnică” şi că „în politică, prostia nu e un handicap”, preşedintele nostru a reţinut, din gândirea celui pe care ar vrea să îl copieze, doar că „în viaţă poţi face multe promisiuni, dar nu e neapărat nevoie să le respecţi”. În timp ce Napoleon a pus „Franţa, înainte de toate şi pentru totdeauna”, domnul Băsescu a pus, pe moment şi mai presus de toate, interesele personale şi pe cele ale clientelei politice. „Mulţi oameni, ca şi cifrele, capătă valoare numai prin poziţia lor”, a mai spus Napoleon, fără să bănuiască măcar că, peste 200 de ani, într-o „Europă, ca un muşuroi de cârtiţe”, se va găsi un conducător care să nu ştie „că nu urci niciodată atât de sus decât atunci când nu ştii încotro te îndrepţi”.

„Orice putere corupe, iar puterea absolută corupe absolut”, mai spunea Napoleon. Asta nu înţelegem noi. Şi mai ales că „nu se poate salva naţiunea fără ajutorul naţiunii”, iar „zece oameni care-şi exprimă părerea în public sunt mai puternici decât alte sute de mii care tac”. Pentru că „a muri nu înseamnă a fi învins. Dar a trăi învins şi fără glorie înseamnă a muri în fiecare zi”.

Spre deosebire de preşedintele nostru, Napoloeon a avut puterea să-şi recunoască greşelile, chiar şi numai spunând: „La Waterloo, începând cu mine, niciunul nu şi-a făcut datoria”. Aşa a rămas în istorie. Cu biruinţele şi greşelile sale. Şi acum vine domnul Paleologu şi ne spune că preşedintele nostru vrea să rămână în istorie. Se va întâmpla asta, doar dacă vom da crezare cuvintelor lui Napoleon care spunea că „Istoria e o minciună pe care nimeni nu o contestă”.