curios din fire, ca orice viţel,
Joienel se puse să îl răsfoiască
şi, cu voce tare, apoi să citească:
„Atât de fragedă, te-asameni
Cu iarba crudă din poieni
Şi, ca un înger dintre oameni,
Apari din neamu-ţi de Joieni!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert.
La poarta ta, dragă bovină,
De vreo trei ceasuri stau inert.”
„Fămând şi gol, făr-adăpost,
Fără să am un aşternut,
Duceam, ca ultimul cornut,
O viaţă fără rost.
Mă biciuiau şi ploi şi vânt,
Până să facem legământ,
Cât încă nu ştiam de noi,
Răbdam poveri, răbdam nevoi,
Dar îmi doream, ca şi alţi boi,
Să am pământ!”
- Măiculiţă, mamă, ce scria babacu`
şi ce viaţă duce în prezent, săracu`!
Versuri ca acestea, mobilizatoare,
să predea, la şcoală, doamna-nvăţătoare!
- Crezi tu, Joienele, că un imbecil,
ca să nu zic tac-tu, ştie de dactil,
ştie ce sunt iambii, ştie de trohei?
El ştia să şadă lipit de şporhei
şi să „ciugulească” de colo un vers,
altul de dincolo, văzând că i-a mers
şi nu îl acuză nimeni de pastişă.
Carneţelul ăsta, găsit la cornişă,
este o dovadă de necontestat
că tot ce-a scris tac-tu e doar... plagiat.
- Şi de ce, mămucă, faci atâta caz,
vrei să dea babacu` acum de necaz,
să îl ia un nenea în colimator
şi de râs să-l facă la televizor
pentru nişte versuri ce le-ar fi... furat,
că n-or fi o teză pentru doctorat?
- Nu sunt, Joienele, dar ţi-o spun pe scurt:
Că-i vers sau e teză, furtul e tot furt!
