Vulpea şi câinele

Vulpea, renumita hoaţă

ne-ntrecută în „idei”,

s-a gândit s-ajungă soaţă

câinelui rămas holtei.

Urmărea cu orice preţ

să-şi încerce acest plan,

căci văzuse-ntr-un coteţ

doar puicuţe de vreun an,

iar coteţu-acela mare

ştia sigur că-l avea

în pază şi apărare

câinele vizat de ea.

Câte vorbe dulci să-i spună

a putut, nu ştiu nici eu,

dar, în mai puţin de-o lună,

a ajuns... madam Dulău.

A urmat luna de miere,

cu fripturi mari la grătar

şi stropite, cum se cere,

cu cel mai bun Murfatlar.

Lua, fără a se teme,

azi o puică, mâine iar,

că-n coteţ, după o vreme,

n-a rămas un... ou măcar.

Şi atunci, se înţelege,

şi-a făcut frumos bagajul

şi a apelat la lege

să-i desfacă mariajul.

Rămas singur şi sărac,

neavând ce pune-n oală,

câinele şi-a zis, posac:

- De-acum, fără îndoială,

casă nu o să mai fac

cu o vulpe... imorală.

Ilie Bâtcă