Fabula criticii

Şoarecele şi pisica,

alta neavând ce face,

şedeau, câtu-i ziulica,

bârfind alte dobitoace.

Ba că boul, găgăuţă,

stă mereu cu gâtu-n jug,

pe când, în ham, la căruţă,

caii de răspunderi fug.

Ba că, parvenită, oaia

(unde a putut s-ajungă!)

s-a siliconat şi de-aia

nu mai trece pe la strungă,

iar Joiana, c-un noian

de ani adunaţi în cârcă,

i-a pus coarne lui Joian

şi cu alţi boi se încurcă.

Ba că porcul, care sapă

groapa altuia cu râtul,

pân' la urmă tot nu scapă

şi-o să-şi rupă singur gâtul.

Ba că zvăpăiata iadă

decât mă-sa-i mai presus

şi, cu ochii după „pradă”,

îşi ţine coada pe sus,

iar în mreje dacă-i pică

vreun ieduţ mai prostişor,

vor găsi, la o adică,

şi un ţap ispăşitor.

Ba că, ramolit, Grivei,

fără vreun canin în gură,

a găsit un retevei

şi-l roade prin bătătură.

Au mai zis despre măgarul

ce moţăia sub un pom

că nu-şi merită samarul,

dacă-i comparat c-un om.

N-a fost animal, aproape,

dintre câte-s împrejur,

fără critică să scape,

să nu aibă vreun cusur.

Neştiind pe-atunci de frică,

şoarecele fără minte

s-a legat şi de pisică.

Ultimele lui cuvinte

i-au rămas însă pe buze,

după cum se vede treaba,

căci, fără s-aştepte scuze,

mâţa l-a şi strâns cu laba..

O morală-i în acest

al pisicii simplu gest:

Criticat, mai marele

îşi arată ghearele.

Ilie Bâtcă