Dăinuire

Stâncile ne-au dat tăria

şi stejarii semeţia,

ne-au dat apele doinirea

şi cerul nemărginirea,

frunzele ne-au dat fiorul,

ne-a dat ciocârlia zborul,

linişte ne-a dat câmpia,

ne-au dat munţii veşnicia.

De la tot ce-avem în ţară

am luat câte ceva,

altfel, vatra milenară

astăzi nu ne mai avea.

Mâinilor le-am dat putere,

lacrimilor mângâiere,

le-am dat florilor culoare,

bobului din brazdă, soare,

am pus miere în cuvinte,

vise-n mersul înainte,

în copii am pus iubire

şi în fapte nemurire.

În tot ce-am durat prin veacuri,

sufletul ni l-am zidit,

pe aceste vechi meleaguri,

altfel n-am fi dăinuit.

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

Acelei care a plecat

 (după Ion Pribeagu)

Când ai venit, plângând, la mine-n bloc,
În camera mustind de igrasie,
Am zis că timpul s-a oprit în loc
Şi eşti cu mine de o veşnicie.

Ţi-am dat, din şifonier, o biată ţoală,
Căci pijamaua mea nu te-ncăpea,
Iar tu, nici moartă, n-ai fi vrut ca, goală,
Alături să îmi stai pe canapea.

Şedeam tăcuţi şi-ţi ascultam oftatul
Când urmăreai programele de ştiri,
În timp ce aş fi vrut, împieliţatul,
Ca noi s-avem un meci în prelungiri.

Văzând c-atât de tare te marchează
Durerea celor ce picară bac-ul,
Am adormit, lăsându-te tot trează,
Să îmi fumezi în linişte tabacul.

Când m-am trezit, după o noapte scurtă,
Dar, recunosc, destul de liniştită,
Parc-am primit un upercut în burtă,
Văzându-mi cămăruţa răvăşită.

Ai dus cu tine, printre amintiri,
(Cum l-ai putut căra?) televizorul
Şi nu ştiu, zău, programelor de ştiri
Sau ţie îţi voi duce, de-acum, dorul...

Ilie Bâtcă