marți, 31 iulie 2012

Scrisoarea II (şi ultima)


- după Mihai Eminescu -

De ce tastele-mi stătură neatinse zile-ntregi?
De ce n-am mai scris o frază despre cei ce-ncalcă legi?
De ce-n astă perioadă nu am mai muncit pe brânci
Şi n-am scos la imprimantă măcar o coală A 5?
Dacă tu ai şti povestea astei vieţi cu care lupt,
Ai vedea că am subiecte, tastele chiar de-aş fi rupt,
Dar mă-ntreb de-şi are rostul să te zbuciumi pentru Ţară,
Ca s-ajungi, la bătrâneţe, unor nimeni de ocară
Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte,
Dragul meu, această Ţară nu mai e ce-a fost nainte!
Noi am vrut, la vremea noastră, propăşirea astei naţii
Şi nu am cerut, drept plată, nici onoruri, nici ovaţii,
Pentru-a creşte moştenirea, de-i zic unii, astăzi, „greaua”,
Am tot strâns din dinţi o vreme, când strângeam, aprig, cureaua,
Negândind, măcar o clipă, că vor pune barieră
Visurilor noastre, astăzi, preşedinţi „de carieră”
Care vor să ne transforme într-o gloată de milogi
Pe care să îi strunească, smucind numai din dârlogi.
Parcă-l văd pe marinarul ameţit de pe covertă,
Stabilind parcursul navei, cu gândirea lui incertă,
Dar, vai!, nava se scufundă, comandată de-un matroz
Care vede viitorul, prin pahar privindu-l, roz.
Parcă-mi văd concetăţenii, precum vitele, în cală,
Neîndrăznind să-l debarce, la o proximă escală.
Parcă văd fotomodeul, fostă star pe o copertă,
Ajunsă-n Divanul Ţării, în mişmaşuri, o expertă,
Scoţând voturi, la nevoie, de la un pârât de plen,
Mai ceva ca Iosefini, albii iepuri din joben,
Condamnând la sărăcie pensionari, milioane,
După cum, azi, ţucălarii marinarului au toane.
De ce nu voi, pentru mine, sau să scriu pentru mărire?
Sunt scârbit peste măsură de atâta nesimţire
Şi, sătul de umilinţa ce-o trăim în vremi nefaste,
Cum să las gândul să zboare şi să-i dau formă din taste?
Azi, când ţara-n două taberi împărţită e - în robi
Şi-mbuibaţi ce au alături şi o liotă de neghiobi
Ce se-nchină, ca la idol, făcând mare pe-un pitic,
Aş putea, la imprimantă, tonerul pe ei să stric?
Când, în ţara sărăcită, nimeni nu mai mişcă-n front,
La ce bun, eu, cu P.C.-ul, să le-aduc vreun afront?

De-oi urma să scriu vreodată despre vremurile-aceste,
Mulţi vor crede adevărul spus de mine o poveste,
De-aceea, de azi-nainte, poţi să nu mă mai întrebi
De ce tasta nu m-abate cu ispita-i de la trebi,
De ce n-am pornit P.C.-ul atâta amar de zile,
De ce scot din imprimantă doar imaculate file...

joi, 19 iulie 2012

Călimara şi laptopul


(după George Topârceanu)


Mi-am cumpărat, de-o săptămână, la mâna-doua, un laptop
Şi, de atunci, închis în casă, şi zi şi noapte scriu nonstop,
Subiectele îmi vin „pe bandă”, nu pot să spun că le duc lipsa,
Şi nu mă dezlipesc de taste, nici de-ar veni Apocalipsa,
Ştiind că-n vechea imprimantă stau, nemişcate, albe pagini
Şi gândurilor negândite în stare nu-s să le pun margini.
În graba de-a surprinde totul, încurc şi formele conjuncte,
Iar când mă poticnesc în taste, în loc de virgule, pun puncte,
Dar nu abandonez subiectul, gândindu-mă că suspendatul
Mai are doar vreo zece zile şi-şi va sfârşi, forţat, mandatul
Şi dacă-n astă perioadă nu voi mai scrie un articol,
O parodie, o scenetă având un personaj ridicol,
Al cărui rol a fost s-aducă, nu să anunţe, doar, POTOPUL,
Degeaba tevatura asta, degeaba mi-am luat laptopul...
Cu siguranţă, peste-o lună sau, treacă de la mine!, două,
Se vor găsi alte subiecte. O altă chestiune nouă
Ce merită a fi tratată, în scaun, iarăşi, mă va ţine
Şi, ca şi astăzi, constata-voi că-mi sunt cuvintele puţine.
Corupţi vor fi şi peste-o lună, şi peste-un an sau zece, poate,
Vor fi baroni, şi clientelă politică, şi plagiate,
Palate, bune doar de fală, vor fi pentru ciobani fuduli,
Vor fi alţi „găozari” în presă, trudind, din greu, pentru moguli,
Puşcăriabili, la tot pasul, se vor găsi, c-aşa e viaţa,
Chiar dacă, să admitem cazul, va fi, la Cotroceni,... Paiaţa,
Dar, dacă, adormit, poporul piciorul nu-l va pune-n prag,
În 29 ale lunii, oricât mi-a fost şi-mi e de drag,
Izbi-voi de preţi laptopul şi, revenind la călimară,
Voi folosi, probabil, tocul, la fel ca-n clasa-ntâi primară.

miercuri, 11 iulie 2012

Greu, Doamne, fără ei!

(după George Coşbuc)

Aveau și dânșii trei baștani,
Dar au zburat toți trei deodată
Din scaune. Sărmana gloată
De pedeliști, vopsiți prin ani,
Se dă acum de ceasul morții,
Suspină după... bani.

Nici bine nu trecu o zi,
Şi-o vajnică dacoromâncă,
Simţind că limba o mănâncă,
În lume vestea împânzi
Că micul nostru Titulescu
Precis se bolânzi.

Scria depeșe că s-a dat
În țara noastră lovitura
De stat, ca să-i închidă gura
Lui, celui neînduplecat
În lupta cu mogulii care
Nu l-au încălecat.

Și MRU, deja plângând
De drag că are să-l revadă
La Cotroceni, ieșea în stradă,
Poze cu el pe piept purtând.
Dar se-ngrozea şi, dintr-o dată,
Gemea bătut de-un gând.

Nădejdea se topea, la soare,
Și-un gând dădea năvală, rece:
Dar dacă Ordonanța trece,
Căci Curtea este schimbătoare?
El pleacă-n Modrogan, în fugă,
Să afle ce îl doare.

Buldogul, chiar, îi iese-n cale.
- Ce face Nuţi? El înteabă,
De Nuţi-i este mai cu grabă,
Căci ea era cea cu parale.
- Lipseşte. E prin Franţa, cică.
Probează nişte ţoale.

Bietul de el! Cam bănuia
Că Nuţi dusă e prin lume,
Dar astăzi, când ştia anume,
El sta năuc şi nu credea.
Să-l lase Nuţi? Acest lucru
El nu-l înţelegea.

Asta e moda! N-ai ce face!
- Dar Alma noastră cum o duce?
- La rând, la mall, căci vrea s-apuce,
De la reduceri, trei abace.
- Dar Mircea Toader? - Nu-i nici Mircea!
Mai lasă-mă în pace!

El n-a mai zis niciun cuvânt
Din câte adunase-n jalbă,
Păcat şi de cămaşa albă,
Degeaba îşi luase-avânt,
Căci pedeliştii vor, se pare,
Să-i facă şi lui vânt.

Cu pasul slab, cu ochii miopi,
El a plecat, gemând, pe stradă
Şi, cât pe-aci, era să cadă,
Să-şi rupă gâtu-n vreo trei gropi
Şi îşi ştergea mereu, sărmanul,
Sudoarea, curgând stropi.

Nu se simţea de-i viu ori mort,
N-avea puteri să se simţească,
El trebuia să s-odihnească,
Nu-i trebuia niciun confort,
De-aceea intră şi s-aşează
Pe-o bancă, într-un cort.

Şi-a stat aşa, şi mut şi surd.
Era-n amiezi şi-n toiul verii,
Abia târziu, în faptul serii,
Când cortu-au strâns cei de la SMURD,
S-a ridicat şi, pentru sine,
A zis: Totu-i absurd!


Treceau bărbaţi, treceau femei,
Dar nimeni nu-l băga în seamă,
Nici să-i fi zis ceva de mamă
Sau să-l întrebe: „Tu ce vrei?”
Şi, scuturând din cap, el zise:
Greu, Doamne, fără ei!”