Scrisoarea II (şi ultima)

- după Mihai Eminescu -

De ce tastele-mi stătură neatinse zile-ntregi?

De ce n-am mai scris o frază despre cei ce-ncalcă legi?

De ce-n astă perioadă nu am mai muncit pe brânci

Şi n-am scos la imprimantă măcar o coală A 5?

Dacă tu ai şti povestea astei vieţi cu care lupt,

Ai vedea că am subiecte, tastele chiar de-aş fi rupt,

Dar mă-ntreb de-şi are rostul să te zbuciumi pentru Ţară,

Ca s-ajungi, la bătrâneţe, unor nimeni de ocară

Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte,

Dragul meu, această Ţară nu mai e ce-a fost nainte!

Noi am vrut, la vremea noastră, propăşirea astei naţii

Şi nu am cerut, drept plată, nici onoruri, nici ovaţii,

Pentru-a creşte moştenirea, de-i zic unii, astăzi, „greaua”,

Am tot strâns din dinţi o vreme, când strângeam, aprig, cureaua,

Negândind, măcar o clipă, că vor pune barieră

Visurilor noastre, astăzi, preşedinţi „de carieră”

Care vor să ne transforme într-o gloată de milogi

Pe care să îi strunească, smucind numai din dârlogi.

Parcă-l văd pe marinarul ameţit de pe covertă,

Stabilind parcursul navei, cu gândirea lui incertă,

Dar, vai!, nava se scufundă, comandată de-un matroz

Care vede viitorul, prin pahar privindu-l, roz.

Parcă-mi văd concetăţenii, precum vitele, în cală,

Neîndrăznind să-l debarce, la o proximă escală.

Parcă văd fotomodeul, fostă star pe o copertă,

Ajunsă-n Divanul Ţării, în mişmaşuri, o expertă,

Scoţând voturi, la nevoie, de la un pârât de plen,

Mai ceva ca Iosefini, albii iepuri din joben,

Condamnând la sărăcie pensionari, milioane,

După cum, azi, ţucălarii marinarului au toane.

De ce nu voi, pentru mine, sau să scriu pentru mărire?

Sunt scârbit peste măsură de atâta nesimţire

Şi, sătul de umilinţa ce-o trăim în vremi nefaste,

Cum să las gândul să zboare şi să-i dau formă din taste?

Azi, când ţara-n două taberi împărţită e - în robi

Şi-mbuibaţi ce au alături şi o liotă de neghiobi

Ce se-nchină, ca la idol, făcând mare pe-un pitic,

Aş putea, la imprimantă, tonerul pe ei să stric?

Când, în ţara sărăcită, nimeni nu mai mişcă-n front,

La ce bun, eu, cu P.C.-ul, să le-aduc vreun afront?

De-oi urma să scriu vreodată despre vremurile-aceste,

Mulţi vor crede adevărul spus de mine o poveste,

De-aceea, de azi-nainte, poţi să nu mă mai întrebi

De ce tasta nu m-abate cu ispita-i de la trebi,

De ce n-am pornit P.C.-ul atâta amar de zile,

De ce scot din imprimantă doar imaculate file...

Călimara şi laptopul

(după George Topârceanu)


Mi-am cumpărat, de-o săptămână, la mâna-doua, un laptop
Şi, de atunci, închis în casă, şi zi şi noapte scriu nonstop,
Subiectele îmi vin „pe bandă”, nu pot să spun că le duc lipsa,
Şi nu mă dezlipesc de taste, nici de-ar veni Apocalipsa,
Ştiind că-n vechea imprimantă stau, nemişcate, albe pagini
Şi gândurilor negândite în stare nu-s să le pun margini.
În graba de-a surprinde totul, încurc şi formele conjuncte,
Iar când mă poticnesc în taste, în loc de virgule, pun puncte,
Dar nu abandonez subiectul, gândindu-mă că suspendatul
Mai are doar vreo zece zile şi-şi va sfârşi, forţat, mandatul
Şi dacă-n astă perioadă nu voi mai scrie un articol,
O parodie, o scenetă având un personaj ridicol,
Al cărui rol a fost s-aducă, nu să anunţe, doar, POTOPUL,
Degeaba tevatura asta, degeaba mi-am luat laptopul...
Cu siguranţă, peste-o lună sau, treacă de la mine!, două,
Se vor găsi alte subiecte. O altă chestiune nouă
Ce merită a fi tratată, în scaun, iarăşi, mă va ţine
Şi, ca şi astăzi, constata-voi că-mi sunt cuvintele puţine.
Corupţi vor fi şi peste-o lună, şi peste-un an sau zece, poate,
Vor fi baroni, şi clientelă politică, şi plagiate,
Palate, bune doar de fală, vor fi pentru ciobani fuduli,
Vor fi alţi „găozari” în presă, trudind, din greu, pentru moguli,
Puşcăriabili, la tot pasul, se vor găsi, c-aşa e viaţa,
Chiar dacă, să admitem cazul, va fi, la Cotroceni,... Paiaţa,
Dar, dacă, adormit, poporul piciorul nu-l va pune-n prag,
În 29 ale lunii, oricât mi-a fost şi-mi e de drag,
Izbi-voi de preţi laptopul şi, revenind la călimară,
Voi folosi, probabil, tocul, la fel ca-n clasa-ntâi primară.

Greu, Doamne, fără ei!

(după George Coşbuc)

Aveau și dânșii trei baștani,

Dar au zburat toți trei deodată

Din scaune. Sărmana gloată

De pedeliști, vopsiți prin ani,

Se dă acum de ceasul morții,

Suspină după... bani.

Nici bine nu trecu o zi,

Şi-o vajnică dacoromâncă,

Simţind că limba o mănâncă,

În lume vestea împânzi

Că micul nostru Titulescu

Precis se bolânzi.

Scria depeșe că s-a dat

În țara noastră lovitura

De stat, ca să-i închidă gura

Lui, celui neînduplecat

În lupta cu mogulii care

Nu l-au încălecat.

Și MRU, deja plângând

De drag că are să-l revadă

La Cotroceni, ieșea în stradă,

Poze cu el pe piept purtând.

Dar se-ngrozea şi, dintr-o dată,

Gemea bătut de-un gând.

Nădejdea se topea, la soare,

Și-un gând dădea năvală, rece:

Dar dacă Ordonanța trece,

Căci Curtea este schimbătoare?

El pleacă-n Modrogan, în fugă,

Să afle ce îl doare.

Buldogul, chiar, îi iese-n cale.

- Ce face Nuţi? El înteabă,

De Nuţi-i este mai cu grabă,

Căci ea era cea cu parale.

- Lipseşte. E prin Franţa, cică.

Probează nişte ţoale.

Bietul de el! Cam bănuia

Că Nuţi dusă e prin lume,

Dar astăzi, când ştia anume,

El sta năuc şi nu credea.

Să-l lase Nuţi? Acest lucru

El nu-l înţelegea.

Asta e moda! N-ai ce face!

- Dar Alma noastră cum o duce?

- La rând, la mall, căci vrea s-apuce,

De la reduceri, trei abace.

- Dar Mircea Toader? - Nu-i nici Mircea!

Mai lasă-mă în pace!

El n-a mai zis niciun cuvânt

Din câte adunase-n jalbă,

Păcat şi de cămaşa albă,

Degeaba îşi luase-avânt,

Căci pedeliştii vor, se pare,

Să-i facă şi lui vânt.

Cu pasul slab, cu ochii miopi,

El a plecat, gemând, pe stradă

Şi, cât pe-aci, era să cadă,

Să-şi rupă gâtu-n vreo trei gropi

Şi îşi ştergea mereu, sărmanul,

Sudoarea, curgând stropi.

Nu se simţea de-i viu ori mort,

N-avea puteri să se simţească,

El trebuia să s-odihnească,

Nu-i trebuia niciun confort,

De-aceea intră şi s-aşează

Pe-o bancă, într-un cort.

Şi-a stat aşa, şi mut şi surd.

Era-n amiezi şi-n toiul verii,

Abia târziu, în faptul serii,

Când cortu-au strâns cei de la SMURD,

S-a ridicat şi, pentru sine,

A zis: Totu-i absurd!

Treceau bărbaţi, treceau femei,

Dar nimeni nu-l băga în seamă,

Nici să-i fi zis ceva de mamă

Sau să-l întrebe: „Tu ce vrei?”

Şi, scuturând din cap, el zise:

„Greu, Doamne, fără ei!”