ŞANSA

Început mohorât de aprilie. Pe stradă, lume multă, în special tineri. Peste murmurul străzii, se aude, deodată, o voce:
- Alo, tânărul...
Concomitent, vreo 20 de tineri, dar şi câteva tinere, semn că „fetele” nu erau chiar ceea ce voiau ele să pară, au întors capul.
- Nu voi! Voi vedeţi-vă de treabă!, se auzi din nou vocea. Cu băiatul care seamănă cu Titulescu am eu treabă.
Îndreptându-şi privirea spre trotuarul din faţa Palatului Victoria, de unde venea vocea, Tânărul (voi scrie de-acum cu majusculă, pentru că, din acest moment, nu mai este un tânăr oarecare) văzu un deget îndreptat spre el. Deşi mai avea oareşce dubii că ar semăna cu Titulescu, văzând degetul care i se adresa, indicându-l din mulţime, avu o revelaţie. Când arătătorul, orientat în sus, începu să se mişte vioi, înainte şi înapoi, nu mai avu niciun dubiu că el este cel ales şi se îndreptă către degetul îndreptat spre el.
- Ştii cine sunt eu? întrebă acesta, adică proprietarul degetului.
- Nu, dar, cu siguranţă, îmi veţi spune.
Isteţ micuţul Titulescu ăsta!, îşi zise vocea, pardon stăpânul acesteia.
- Eu sunt Năstase...
- Şase case? întrebă Tânărul.
- Hai, că-mi placi! Eeşti şi glumeţ, nu numai isteţ, gândi, de data asta cu voce tare, stăpânul acesteia, bătându-l pe Tânăr, prieteneşte, pe umăr. Doar patru, celelalte urmează, după ce primesc termopanele...
- Treaba, dumneavoastră! Şi eu cu ce vă pot ajuta pentru celelalte case?
- Nu despre case e vorba,Tinere, i se adresă, pe nume, stăpânul vocii, dovadă că Tânărul nu-i era chiar aşa de străin. Noi vrem să-ţi oferim o şansă. Tu vrei?
- Mai am eu câteva şanse, dar nu strică una în plus. Dar care... noi?
- Noi, adică eu, dar lasă că o să înţelegi tu cum stă treaba cu pronumele noi, folosit ca plural al autorităţii...
- Şi cum arată... şansa asta? E atrăgătoare?
Circumspect, stăpânul vocii trase cu coada ochiului o dată jumătate stânga şi, tot de atâtea ori, jumătate dreapta, apoi aruncă o privire înainte şi două înapoi. Nimic. Nici urmă de paparazzi sau de televiziuni. Doar câteva urme de la mitingul din ziua precedentă. Cutii de bere goale, pungi de sticks-uri, tot goale, resturi de ţigări şi resturi de lozinci aruncate pe jos, pe care se mai putea citi doar „JOS...”. În rest, doar băieţii şi fata de la protecţie. De ei nu se ferea, pentru că ei erau cei care îl fereau pe el de ouăle şi roşiile aruncate aiurea de cetăţenii neglijenţi. Cu toate acestea, se apropie de Tânăr la o distanţă rezonabilă, ca să nu lase loc de interpretări, şi începu să îi şoptească ceva la ureche. Pe măsură ce şoapta devenea tot mai insistentă, Tânărul se încrunta pe sub ochelari. Dacă este o păcăleală?, îşi zicea el. Dar, nu, nu poate fi păcăleală, pentru că întâi aprilie a fost acum trei zile, îşi zise tot el, luminându-se la faţă.
- Ai şi tu trei costume mai acătării?, întrebă stăpânul vocii, înainte de a se despărţi.
- Nu am, dar pot să am, răspunse prompt Tânărul, amintinduşi de banii pe care îi strânsese pe vremea când, şi mai tânăr fiind, hoinărea prin Paris. Dar de ce trei?
- Ăăăă, pentru că, deşi nu haina îl face pe om, noi îl facem, cum o să te facem şi pe tine, trebuie să arăţi mai... oficial, când vei merge în control.
Bătură palma şi se despărţiră. În drum spre casă, Tânărul se abătu pe la magazinul „Tata & fiul”, unde văzuse el în vitrine nişte manechine bine înţolite, şi luă trei costume, plătind cu bani cash, neavând încă niciun card pe vremea aia. Puse un costum pe el şi două pe umeraş şi porni, fluierând, prin oraş.
Când intră pe uşă, mai să nu-l recunoscă maică-sa.
- Dar ce faci, dragă, cu atâtea costume, pleci undeva?, îl întrebă ea. Când ai plecat, data trecută, la Paris aveai doar blugii pe tine şi un tricou?
- Nu, mamă, uite cum stă treaba... Şi îi povesti totul, de-a fir a păr, neomiţând niciun amănunt.
- Bine, dragul mamii, de-aia nu ne-am lăsat noi călcaţi în picioare, pe 13 iunie, de mineri? Acum, tu ce faci, striveşti sub tălpile acestor pantofi noi principiile pentru care am luptat?
- Ce să fac, mamă, dacă au fost singurii care mi-au oferit o şansă!?
Auzind cuvântul ŞANSĂ, mama Tânărului nu mai zise nimic. Îşi aminti brusc, după atâţia ani, de steaua (steluţă pe vremea aia) care, călăuzitoare fiind, se angajase, încă din copilăria acestuia, să-l ducă pe Tânăr departe, foarte departe, când îi va veni sorocul şi îi va surâde norocul. Surâse şi ea, abia schiţat, şi închise ochii. Ce văzu o făcu să se înfioare. Deşi nu era aşa de departe cum promisese steaua călăuzitoare, Palatul Cotroceni i se înfăţişă în toată splendoarea lui...