Din atâtea dulci fantasme...

(după Mihai Eminescu)

Un cioban dintre aceia ce habar nu au de limbă,

Ce-au amanetat măgarul, dar cu Maibach-ul se plimbă,

Pe cojoc dormea, visându-şi mâna dreaptă pe o spadă,

Dară ochiu-nchis afară înăuntru-i da să vadă.

Vede cum din a lui turmă se desprinde un cârlan

Şi s-apropie de dânsul, preschimbat în Pavel Dan.

Ca de pasul primăverii, se însenină cararea,

Apele-amorţesc în matcă, vântu-şi ţine răsuflarea,

Împrejurul se-nfioară de a lui deşteptăciune,

Stelele pălesc pe bolta ca o mare de tăciune,

Pulbere de diamnate cade fină peste stână

Şi, venind de el alături, îi întinde-o flască mână.

- Las` să pun înţelepciunea-mi la picioarele-ţi trudite

Şi să te slujesc o viaţă, cu credinţă, preamărite!

Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele

Tu să-mi dai banii cu sacul pentru sfaturile mele...

Şi cum îl privea ciobanul, Dan se-ntunecă mai tare,

Iar în inima lui simte cum vibrează o chemare

Care creşte într-o clipă mai ceva ca într-un veac,

Ca o sete de mărire ce nu mai cunoaşte leac.

Vede cum îi dau pe-afară, din straiţă, euroii

Şi cum îi inundă târla, precum căcăreaza oii,

Basculantele aşteaptă, căci n-au unde-a mai întoarce,

Ca purcoaiele de galbeni la stână să îi descarce,

Bani agonisiţi de dânsul din "comerţul cu iaurt",

Nu ca alte hahalere, din politică şi furt.

Mai în zare, spre Pipera, un teren i se arată,

Un plocon ce i-l va face mahărul de la Armată,

Iar el îi va-ntoarce darul - un spaţiu pentru copila

Bosului, să aibă, biata, unde să-şi înalţe vila.

Vede cufundate-n beznă Ferentarii, Zăbrăuţii

Şi în juru-i cum se-adună mardeiaşii toţi şi şuţii,

Proslăvindu-l şi pupându-i dreapta ce aruncă banii,

Cum grăunţe, la mioare, iarna-împrăştie ciobanii.

Pare c-ar avea în faţă o mulţime de butoane

De unde, trufaş, dictează scorul de pe stadioane

Şi îşi face, din arbitrii cumpăraţi, zeci de pilaştri

La imperiul ce-l înalţă, zi de zi, pe roş-albaştri.

Ziarişti ce dau năvală pe Aleea Alexandru

Poze-i fac ce-ngreţoşează până şi-un vetust calandru

Şi, călcându-se-n picioare, îi sorb vorbele din gură,

Râzând tâmp, când "preacreştinul" îi bălăcăre şi-njură.

Vede cum de a lui bundă îi atârnă şi străluce

Crucea lui Andrei Şaguna, ce abia o poate duce,

Toate se întind 'nainte-i, ca pe-o uriaşă tavă,

La picioare îi stă ţara, arătând ca o epavă...

Se cutremură ciobanul, se deşteaptă şi pe boltă

Vede luna cum pluteşte şi-n el toate se revoltă

Şi ficatul, şi stomacul, şi puţinii neuroni,

Cătrănit că, înainte-i, zeci şi zeci de faraoni

Şi-au înălţat, fiecare, măcar câte-o priamidă.

Copleşit de-acele vremuri, se gândeşte cu obidă

Că, oricât el s-ar opune, timpul vine şi se trece

Şi-n a lui nimicnicie n-are cum a-i mai întrece,

Aşadar nu-i mai rămâne, din atâtea dulci fantasme,

Decât să-şi procure-ndată un palat, precum în basme,

De la care să întindă, pînă-n deal la Cotroceni,

Un covor roşu din lână, dedesubt având coceni,

Peste care el - "alesul" de o plebe fără minte -

Să păşească spre fotoliul, multrâvnit, de preşedinte.

Pân-atunci, să fie sigur că a sa intruziune

Va da roadele scontate, vrea să facă fuziune

Şi, pătruns de importanţă, sus şi tare el declară

Că mişcarea o va face spre... Mişcarea Populară.

Neuronii o iau razna, măcinaţi de paranoia,

Şi gândind că totul fi-va după cum îi este voia,

Îşi trimite-n graba mare toţi nepoţii şi toţi finii

Veste să repeadă-n ţară că-i "războinicul luminii",

E Napoleon Întâiul sau, mă rog, dacă e cazul,

Mulţumi-se-va să-i zică lumea doar... Mihai Viteazul.

Spunând el acestea toate, se îneacă şi sughite,

Amintindu-şi de “Tribunul” care nu prea îl înghite.

Steie liniştit, sărmanul, în Pipera, căci “Tribunul”

A uitat bălăcăreala ce i-a făcut-o "preabunul"

Şi al doilea pe lista de acces către Bruxelles

L-a trecut cu mânuşiţa-i tremurândă chiar… pe el

Şi-al său vis de preamărire, ce mocneşte ca un jar,

A luat conturul unui... europarlamentar.

Însă mintea lui bolnavă „coace” vise an de an,

Cum n-a-ndrăznit să viseze neam de neamu-i de cioban.

Cu ce am greşit noi, Doamne, o naţie blestemată,

De ne reprezintă-n lume un cioban şi-o agramată?!

Ilie Bâtcă