joi, 28 februarie 2013

Mare adunare, mare...

Mă, fraţilor, dacă nu aflarăţi până acu, vă zic io. Azi fu adunare mare la Cercul Militar Naţional, ăla de-i zicea, înainte de `89, Casa Armatei şi care, şi mai înainte de `89, să chema Casa Oştirii. Fu adunare mare, ce mai! Să deteră pişcoturi, să dete şampanie şi nu`ş ce mai dete, că io mă supărai şi plecai. Nu mai stătui pân` la sfârşit. Ba, unii să deteră în stambă. Da` deteră rău de tot. Primul să dete în stambă generalu` ăla cu un kilogram de stele pă umeri, care nu`ş dacă nu şi-o fi scris pă monomentul de la Ghencea 1, dupe gradul, numele şi prenumele, şi foncţia de-o s-o aibă el până dă în primire, cea de preşedintele al ANCMRR, că, mai mult ca sigur, ăstuia n-o să-i ia nimeni locul. Nu ăla de la Ghencea, că ăla-i plătit. Locul din fruntea Asociaţiei n-o să i-l ia nimeni, cât va trăi el mult şi bine. Acu`, io nu ştiu cât de mult o trăi generalu`, da` bine va trăi cu siguranţă. Că-i făcu Oprea pensia mare, da` mare de tot, cât păntru 4-5 colonei de-alde mine.
Uns cu toate alifiile generalu` ăsta! Mă, fraţilor, cum află el, în timp ce urca pă scări, spre Sala de Marmură, că domnu` Ponta nu mai vine la întâlnire, cum îşi schimbă discursu`. Din mers îl schimbă, ce mai! Acu`, io cred că nici nu fu mare lucru să-l schimbe că doar mai băgă o vorbă acolo şi, în loc de „Domnule prim ministru”, zise „Domnule vice prim minsitru...” Cum, care vice prim ministru? Oprea, mafiotul şef al lui Năstase, reevaluat de Băsescu şi pus pă cai mari de Ponta.
Dupe ce îşi esprimă mulţumirea nemărginită faţă de domnu` Oprea, care nu`ş ce făcu şi drese, în calitatea de ministru pă care o avea el din fragedă pruncie, păntru ca pensiile noastre să nu mai fie nesimţite, generalu`începu să-şi esprime nemulţumirea faţă de Dobriţoiu care să înhăită cu unii de-alde Dogaru şi Pricină. Că cică ăştia trei, împreună cu nişte tiliviziuni pă care nu le mai numi, că le ştiam şi noi, aruncară cu noroi păste Oprea şi munculiţa lui.
Onţanu... A, uitai să vă spui! Onţanu fu invitat de onoare. Da` el, să ştiţi, nu să dădu în stambă, că nu-i dete generalu` cuvântu`. Acu`, părerea mea, putea să-i dea şi lu Onţanu cuvântu`, că doar şi el dete şampania şi pişcoturile.
Al doilea, şi cel mai tare, să dădu în stambă Oprea. Nu prea fusei io atent la cele spuse de el, că v-aş povesti mai multe. Ca să nu-mi sară muştaru`, în timp ce el turuia vrute şi nevrute, io belii ochii pă pereţi, admirând alea de le zic unii motive decorative de evidentă inspiraţie antică, cu stilizări şi prelucrări în stilul epocii. Ce motive, mă fraţilor, că io nu văzui decât niscai săbii, niscai stilete, niscai scuturi, niscai lănci şi nu`ş ce erau nişte alea cu aripi.
Atât reţinui din ce turui Oprea: că cât să zbătu el pentru ca niciunui militar în rezervă să nu-i scază pensia, că cum umbla el cu demisia în mână, gata s-o puie pă masa lu` Boc, dacă ăla să va încontra şi ne va tăia nouă din pensii, că când fu numit vice prim ministru puse iar în discuţie problema pensiilor militare, că Cabinetu` lucrează, că cată soluţii, aşa că camarazii care să treziră cu mâna lu Boc în buzunaru` lor să şază liniştiţi, că care nu crede că Cabinetu` să preocupă...
Io, unu`, nu-l crezui şi de-aia vă zisei că nu mai stătui până la şampanie şi pişcoturi. Să-ntâmpla, Doamne, iartă-mă, fun necaz şi-mi rămânea pişcotu` în gât, dacă trecea Oprea păn preajma mea...

marți, 26 februarie 2013

Cum am scăpat eu fără să învăţ limba maghiară

Pe la începutul acestui mileniu, când am ieşit eu la pensie, eram hotărât să fac pe dracu-n patru şi să plec din Bucureşti. Să mă stabilesc într-o zonă unde să scap de poluare şi, mai ales, de temperaturile din ce în ce mai sufocante din timpul verii. De când mă ştiu, nu mi-a plăcut căldura. Nu m-am împăcat cu ea. Cu frigul, da. Aşa că, având în vedere acest aspect, cel mai nimerit loc mi s-a părut a fi Miercurea Ciuc. Situat la altitudinea de 662 metri, pe malul râului Olt, în Depresiunea Ciucului, acest oraş reşedinţă de judeţ mai că mă atrăgea. S-a opus însă soţia. Că nu merge ea în „Mica Siberie”, cum i se mai spune acestei zone cu ierni lungi de 5-6 luni pe an, când temperaturile coboară frecvent sub minus 35 de grade. Că mă gândesc numai la mine şi de alţii, alţii fiind ea, nu mă mai interesează.
Mi-am luat, aşadar, gândul de la Miercurea Ciuc şi am rămas în Capitală. Şi bine am făcut! Pentru că, dacă m-aş fi stabilit în Csíkszereda (aşa i se spune oraşului în limba maghiară), acum limba mea (asta din gură) ar fi fost supusă la mari cazne. Ori îmi strângeam catrafusele şi plecam spre alte zări... de soare pline, ori rămâneam, cu condiţia să învăţ limba maghiară, pentru că aşa a decretat Raduly Robert Kalman, primarul din Miercurea Ciuc, care a spus tare şi răspicat că, de-acum încolo şi mai departe, cunoaşterea limbii maghiare este obligatorie pentru toată suflarea din Miercurea Ciuc.
De-asta zic eu că e bine ca, din când în când, să-ţi mai asculţi şi soţia.

joi, 21 februarie 2013

Minte proastă

(după Miron Radu Paraschivescu)

Credeau mulţi c-o am prea mare
când s-au pus să mi-o măsoare...
Ca să vezi ce minte proastă!
Puteau veni la nevastă
s-o întrebe cum stă treaba,
nu s-o măsoare degeaba,
doar ea putea să le zică,
de la-nceput, c-o am... mică!
O fi ea e cu roboteala
da-mi ţine şi... socoteala,
nu care cumva să scap
şi, bătrân, să-mi fac de cap,
că, dac-o ai... nesimţită,
mai poci să pici în ispită.
De-asta zic eu că muierea
îmi ştia bine durerea,
da` ei, proştii, ce poci spune,
căzuţi toţi în cap, pă bune,
fără să se mai gândească,
săriră s-o ciopârţească.
D-apoi cât m-am întristat,
când văzui cât mi-au tăiat,
nu poci în mine să ţiu,
că doară n-oi fi candriu.
Trecui eu peste necaz,
fără să fac prea mult caz,
şi încerc, cum s-o putea,
să îmi fac treaba cu ea.
Uneori, când, printre deşte,
îmi scapă, de zici că-i peşte,
simt că mă ia cu răcori
şi stau treaz până în zori,
făcându-mi plan după plan,
cum să mai câştig un ban,
că ăştia patru la sută,
daţi de Guvern, la derută,
pensia tot nu-mi ridică
şi rămâne mică, mică...

Minte de neghiob, se pare!
Zicea că o am prea mare,
când a pus să mi-o măsoare...

miercuri, 20 februarie 2013

Nedumerire

Până acum, am auzit tot felul de expresii legate de femeie. Unele, cum ar fi femeia-leu, femeia-taur, femeia-scorpion, femeia-berbec, femeia-peşti, femeia-fecioară, le-am auzit de la fetele acelea care prezintă zilnic horoscopul, la unele posturi tv. Altele, cum ar fi femeia-şarpe sau femeia de gumă le ţin minte de pe vremea când, adolescent fără minte fiind, am părăsit şcoala şi am început să însoţesc astfel de femei prin peregrinările, de la un capăt la altul al ţării, ale circului „Capitol”, la care mă angajasem.
Ei, bine, aseară mi-a fost dat să aud la un post tv o sintagmă: „femeia-general care a jonglat cu pensiile miltarilor”. Chiar dacă nu mai urmăresc de mult astfel de emisiuni, de data asta, fiind vorba şi de pensia mea, am tras puţin cu ochiul, ca să văd despre ce este vorba. Am văzut-o atunci pe femeia-general care etc, etc. Văzînd-o şi auzind-o pe madam Lupu, am rămas nedumerit, zicându-mi că această fiinţă nu poate fi femeie. General este sigur, că i-a dat Oprea vreo două stele din alea pe care le păstra în buzunar, pentru situaţii neprevăzute. Poate fi taur, poate fi berbec, poate fi şarpe, poate fi rac, poate fi scorpion. Fecioară nu mai poate fi. Sau, mai ştii!? Poate fi orice! Numai femeie nu poate fi...

marți, 19 februarie 2013

Dialoguri absurde

„Am convingerea că ştiţi la fel de bine ca şi mine ce am făcut şi ce nu, când v-am făcut să fiţi mândri de mine sau unde am greşit. Am învăţat de la dumneavoastră şi am făcut tot ce mi-a stat în pricepere să dezvolt sectorul 5, ca un proiect personal, ca pe propia mea casă”. Cam aşa se încheie scrisoarea, întinsă pe două pagini format A 4 , care însoţea înştiinţarea de plată pentru impozitul pe acest an pe clădiri şi autovehicule. Nu ştiu cum arată casa lui Vanghelie, semnatarul respectivei scrisori, dar sectorul 5 arată rău, aşa că, după citirea scrisorii, nu am mai stat o clipă pe gânduri şi am dat fuga la CEC-ul din Cotroceni, acolo unde, de ani de zile, îmi pun eu răbdarea la încercare privind aşteptatul la coadă. Şi, slavă Domnului!, am făcut oarece progrese, ajungând astăzi să stau doar două ore într-un picior, pe treptele până la etajul doi, pe celălat neîndrăznind să-l pun jos, de teamă ca nu care cumva să mă calce pe el vreunul dintre fericiţii care coborau scările, după ce-şi achitaseră dările către stat. Hotărâţi, ca şi mine, să-l ajute, din puţinul lor, pe Vanghelie să facă „tot ce îi stă în pricepere” pentru a scoate odată sectorul ăsta la lumină, probabil că aceştia veniseră la CEC cu noaptea în cap.
Auzind eu de la unii, destui, care coborau scările, că au stat degeaba, ceasuri întregi, la coadă, pentru că înştiinţarea de plată trebuie actualizată conform reglementărilor în vigoare privind „indexarea” impozitelor pe terenuri şi clădiri cu 16%, nu am vrut să mă dau bătut şi, ajungând în faţa ghişeului, nu am mai adoptat alura unui cetăţean european, ci pe aceea a unui cetăţean... turmentat. Că doar nu aveam nimic de pierdut. În afară de timp. Dar ce mai contau câteva minute, pe lângă orele deja pierdute!
- Ne pare rău, mi-a zis funcţionara, după ce i-am înmânat înştiinţările de plată, dar trebuie să mergeţi la „Kogălniceanu”, să vi le actualizeze!
- Pardon, zic eu, păi cum să merg, domniţă, la Kogălniceanu, că ăsta, care zise, pă 9 mai 1877, în Camera Deputaţilor pă care, mai târziu, a moştenit-o Roberta Anastase, că „suntem o naţiune de sine stătătoare”, muri, săracu`, în toiu` verii, prin 1891...
- Dumneata ai chef de vorbă?!, mi-o tăie brusc funcţionara. Altul la rând!
- Staţi, domniţă, că mai am de plătit şi o amendă. Io am „transversat” strada reglementar, dar un poliţist dat dracu` o ţinu una şi bună că am încurcat circulaţia...
- Aţi TRAVERSAT strada regulamentar...
- Aşa e! Da` dumneavoastră de unde ştiţi? Eraţi prin zonă?
- Nu, dar corect aşa se zice!
- Cine zice?
- Nu zice nimeni! Aşa se spune corect.
- Corect! Şi eu ce fac cu amenda?
- Păi, dacă nu aveţi dovada, nu puteţi să o plătiţi!
- Da` impozitul? Impozitul pot să-l plătesc? Că am dovada...
- V-am mai zis! Mergeţi la...
- Ştiu! Merg la... Kogălniceanu. Ăla care a zis „La legi noi, oameni noi...”

luni, 18 februarie 2013

Morcovul, la mare preţ

Tare aş vrea ca şi astăzi să fie duminică! Şi mâine, şi poimâine, şi răspoimâine... S-o ţinem întreaga săptâmână tot într-o duminică. Nu pentru că aş fi eu vreun chiulangiu. Doamne, fereşte! Aş vrea să fie în fiecare zi duminică, pentru că duminica preşedintele tuturor românilor nu face declaraţii politice. Cel puţin asta le-a dat de înţeles ziariştilor care, întâmplător, se găseau şi ei la hypermarketul la care prima doamnă a ţării îşi trimisese soţul la cumpărături, după ce i-a vârât în buzunarul de la piept ceva mărunţiş şi lista cu strictul necesar, majoritatea cu specific românesc. Adică „brânză cu smântână, morcovi, de toate”.
Întrebat de ziariştii care, repet, întâmplător se aflau şi ei prin zonă, ce părere are despre opiniile unor lideri democrat-liberali privind faptul că a catalogat PDL-ul ca fiind un fel de FSN al anilor `90, preşedintele s-a eschivat, spunând: „Măi, copii (asta-i de la mine, că sună bine – n.a.), e duminică, nu vreau să fac declaraţii politice. Daca vreţi, vă spun cu cât au crescut preţurile, cu vreo 10-15% faţă de decembrie". Dar, ca nu cumva să creadă lumea că actualul Guvern este vinovat de creşterea preţurilor, a mai adăugat: "Nu e avertisment către Guvern, că nu Guvernul vinde ceapă şi ridichi".
Are dreptate domnia sa! Nu Guvernul vinde ceapă şi ridichi. Dar nici gogoşi nu vinde...

vineri, 15 februarie 2013

Sunt cetăţean european!

Dimineaţă, după ce am repetat, de vreo 20 de ori, în faţa oglinzii de la baie, replcile băiatului ăla dintr-o reclamă care sună cam aşa: „Ştiţi cine sunt eu? Sunt cetăţean european şi am drepturi!”, m-am hotărât. M-am mai privit încă o dată în oglindă, ca să îmi fixez bine în memorie ultima expresie a feţei, mult mai convingătoare decât cuvintele din reclamă, şi am plecat, val-vârtej, spre punctul ENEL „Petre Ispirescu”. De ce s-o fi chemând acest punct „Petre Ispirescu”, n-am înţeles şi nu o să înţeleg niciodată. Cum nu o să înţeleg de ce o şcoală de şoferi amatori, tot din zona mea, se cheamă, aţi ghicit!, tot... „Petre Ispirescu”. Dacă, în Secorul 5 al Capitalei, ar fi făcut Vanghelie o bibliotecă pe care să o boteze „Petre Ispirescu”, mai înţelegeam. Dar, aşa?!
Ei, bine, până am ajuns la punctul ENEL „Petre Ispirescu”, am tot repetat, în maşină, replica aceea cu cetăţeanul european, uitându-mă, totodată, în oglinda retrovizoare, ca să-mi păstrez în minte cea mai potrivită expresie a feţei pentru întâlnirea cu doamnele de la ghişeu. Expresia feţei mi s-a schimbat, după ce am luat numărul de ordine de la aparatul montat în sala de aşteptare. Eu aveam numărul 54, iar la „vorbitor” ajunsese abia cel cu numărul 4.
După vreo trei ore de aşteptare, am ajuns la unul dintre ghişee. Exact la cel la care aş fi vrut să ajung, pentru că, de cum am intrat, mi-a atras atenţia doamna cu ecusonul pe care scria... Nu vă spun cum o cheamă, pentru că nu am acceptul dumneaeei. În timp ce mă aşezam pe scaunul indicat, după ce mi-a făcut un semn îmbietor cu mâna, am început: „Ştiţi cine sunt eu? Sunt cetăţean european...” Văzând privirea pe care mi-a aruncat-o doamna, am uitat să-i mai spun şi că am drepturi şi am tăcut mâlc. După ce s-a uitat pe factura recentă şi pe ultimele 20, pe care le adusesem cu mine, şi a verificat ceva în calculator, am auzit, ca prin vis: „Dacă, dumneavoastră consideraţi că este defect contorul, faceţi o cerere, plătiţi o taxă de 340 de lei şi, poate, după câteva luni, o să vi se scadă din factură suma de 300 de lei care spuneţi că v-a venit în plus luna aceasta”. I-am mulţumit frumos pentru sfat şi m-am ridicat. În timp ce îmi adunam hârţoagele de pe birou, mi-a aruncat o ultimă privire, întrebându-mă: „Chiar suneţi cetăţean european?”

miercuri, 13 februarie 2013

Poliţia ştie!

De vreo două zile, de când pe uşa de la intrarea în bloc a apărut un anunţ prin care noi, locatarii, suntem informaţi că se fură componente ale liftului, obiecte din apartamente şi de la subsol, mă simt mai în siguranţă. Ştiam şi înainte de apariţia anunţului pe uşă că hoţii fură orice. Dar acum aflu asta oficial, chiar de la Poliţia Română, ai cărei reprezentanţi au lipit respectivele anunţuri.
Acum să nu care cumva să credeţi că mă simt mai în siguranţă pentru că organul ştie cam cu ce se ocupă hoţii. Nu! Mă simt mai în siguranţă pentru că şi hoţii vor şti că Poliţia ştie ce fac ei şi se vor lăsa păgubaşi. Şi nici în blocul meu nu vor mai fi păgubaşi. De exemplu, vine hoţul la uşa blocului şi, în timp ce aşteaptă liniştit să-i deschidă vecinul la al cărui număr de interfon a sunat, ca să nu se plictisească, pentru că vecinul se mişcă mai greu, începe să citească anunţurile de pe uşă. Când dă cu ochii de anunţul pus de Poliţie, bănuiţi cam ce reacţie are.
De-asta mă simt eu mai în siguranţă.

marți, 12 februarie 2013

Drama lui Gigi Becali


(după Muma lui Ştefan cel Mare)

Pe un tron de aur, tocmai în Dubai,
Unde merge lumea plină de parai,
Se frământă Gigi şi nu-i vine-a crede,
Când la „Al-Jazeera” ştirile el vede,
Căci comentatorul spune răspicat
Că, la el în ţară, a fost condamnat.
Îşi face în grabă trei sau patru cruci
Şi, în timp ce-njură, îi apar clăbuci
Pe la colţul gurii, ochii stau să-i iasă
Ambii din orbite, inima îl lasă...
Iute, camerista i-aduce-ntr-o pânză
O bucată mare, proaspătă, de brânză.
Gigi face semne, fata să priceapă
Că nu merge brânza, dacă nu-i şi-o ceapă...

Orologiul bate, în alt fus orar,
Oare cine sună pe un celular?
Eu sunt, fă, tâmpito, ce nu mă cunoşti?
Sunteţi hahalere, sunteţi nişte proşti,
O s-aveţi, de-acuma, rating, proasto, ciuciu
Şi vă lasă Ghiţă fără de serviciu,
Lasă-mi microfonul şi mai tacă-ţi clanţa,
C-o făcu de oaie, în ţară, Instanţa,
Lasă-mi microfonul, să audă Crin
Că, atâta vreme cât sunt peregrin,
Să îşi ia adio, să-şi scoată din minte
C-o să mai ajungă dânsul preşedinte,
Să nu se aştepte să-i trimit „mălai”,
Chiar de-mi prisoseşte, de-aici, din Dubai.”
Juna jurnalistă face-o încercare:
Doamna e acasă sau e-n... deplasare?”
Tu nu vezi, deşteapto, că mai eşti şi proastă?
Cum să plec, din ţară, io fără nevastă?!
Sunt cu mine-aicea, printre arăbeţi,
Ambele fetiţe, că nu am băieţi,
A rămas acasă numai a bătrână,
Să supravegheze trebile la stână,
Fiindcă eu, în ţară, nu o să mai calc,
Nici de mă invită Ţiriac la Balc...”
Când moderatoarea vrea să-l întrerupă,
Răcneşete Becali: „După mine! După...”
Nu se poate, Gigi, sunt mâhnit amarnic,
Intervine unul, pe un ton slugarnic,
Zic că nu se poate să fii condamnat,
Să trăieşti departe, precum un damnat.
Cred că îţi dai seama cine-s, după ton...”
Te ştiu, hahalero! Eşti tu, Aghaton!”

Aghaton se-ntoarce către invitaţi:
Ăsta este Gigi, vă rog să-l scuzaţi!”,
Zice el atuncea, cu o voce gravă
Şi începe iarăşi să-l ridice-n slavă.