marți, 26 aprilie 2011

Mai ştiu românii să voteze?


Nu sunt un fan al emisiunilor de divertisment. Să fie de vină vârsta? Să fie de vină nostalgia după emisiunile pe care le urmăream în tinereţe, avându-i ca protagonişti pe monştrii sacri ai marelui sau micului ecran? Să fie amândouă, la un loc? Nu ştiu. Cert este că, ori de câte ori este anunţată o astfel de emisiune, caut un alt post sau îmi fac de lucru la calculator. Cu atât mai mult nu pot urmări genul de emisiuni-concurs al căror câştigător este desemnat de publicul telespectator, părerea juriului, format, de cele mai multe ori, din specialişti, contând prea puţin sau aproape deloc.
Ei, bine, o astfel de emisiune - „Românii au talent” - s-a încheiat aseară. N-am urmărit-o. Eram la curent însă cu evoluţia unora dintre cei care îşi disputau marele premiu – cei 130.000 de euro. Printre aceştia, şi câţiva copii cu voci de heruvimi. Le-am auzit vocile la televizorul din camera în care soţia urmărea emisiunea, săptămână de săptămână, în timp ce eu mă aflam la calculator. Fără să le văd feţele, fără să le cunosc povestea vieţii, ajunsesem să-i îndrăgesc şi să mă bucur pentru promovarea lor în etapa următoare. Aseară, câţiva dintre ei s-au confruntat în finală. Niciunul dintre cei pe care îi vedeam (şi nu numai eu) pe primul loc nu a intrat în posesia premiului pus în joc. L-a câştigat un adolescent orfan, care avea, pare-se, mare nevoie de aceşti bani. Aşa a hotărât publicul telespectator, în balanţa căruia a atârnat mai greu nu talentul ci povestea tristă a acestui tânăr.
Mă întreb atunci de ce o astfel de emisiune, al cărei scop declarat este descoperirea şi promovarea talentelor autentice s-a mai chemat „Românii au talent”? De ce nu i-au spus realizatorii „Românii au necazuri”, sau „Românii au probleme”, sau „Românii şi suferinţele lor”? Sau să-i fi spus oricum, numai „Românii au talent” nu, pentru că, s-a văzut, nu talentul a contat. Dar, să nu-i condamn nici pe realizatori, nici pe prezentatori, nici pe cei din juriu. Nu ei au desemnat câştigătorul. Au făcut-o telespectatorii. Votul lor de aseară m-a dus înapoi cu gândul la alegerile din 12 decembrie 2004, dar mai ales la cele din 6 decembrie 2009. Şi atunci, ca şi aseară, unii dintre români au desemnat câştigătorul...

sâmbătă, 23 aprilie 2011

UN PAŞTE FERICIT!

E timpul să fim împreună de Învierea Domnului! Fie ca binecuvântarea cerească să se răsfrângă asupra noastră, a tuturor, şi să ne facă mai buni, mai darnici şi mai înţelepţi!
PAŞTE FERICIT!

vineri, 22 aprilie 2011

SĂPTĂMÂNA MARE

Suntem în Săptămâna Mare!
S-aprindem azi o lumânare
Pentru acei se sunt pământ,
Pentru acei ce-n viaţă sunt,
Pentru acei ce or să vină!
Lumina noastră din Lumină!

joi, 21 aprilie 2011

Un om şi-un câine


Nu-i da, când nici tu nu ai, pâine,
dar dă-i, când vezi că-ţi prisoseşte,
un strop, atât, acestui câine
din dragostea ce ţi-o cerşeşte!

Nu-i da, din ce ai trebuinţă,
nimic şi el va înţelege
că eşti şi tu doar o fiinţă
şi nu eşti mai presus de lege,

că-n ţara asta legea-i una
şi pentru om şi pentru câini,
că, pentru om, de mult, Fortuna
nu mai surâde, plânge-n pumni...


Ilie Bâtcă  

miercuri, 20 aprilie 2011

Dulcea povară


Noi nu mai ştim cuvântul ŢARĂ
nici să-l rostim cum se cuvine!
Silabele cum să mai doară,
când le stâlcim în limbi străine?

Noi nu mai ştim cuvântul ŢARĂ
cum se-nveleşte în iubire,
când dorul nu mai dă pe-afară
şi sufletul e-n adormire.

Noi nu mai ştim cuvântul ŢARĂ
nici să-l visăm, ca pe-o lumină!
Scăpând de dulcea lui povară,
ne rupem azi de rădăcină...

Ilie Bâtcă  

luni, 18 aprilie 2011

Profilaxie socială


Se calcă lumea în picioare,
la dispensar, cum dă lumina,
la mare preţ, Citroftalmina
pe cale-i de epuizare.
Sun tot mai mulţi solicitanţii,
recepte se prescriu, cu vraful,
căci ne orbeşte, astăzi, praful
ce-n ochi ni-l vâră guvernanţii.
Profesorii sunt în derută:
să ia un kil de caş de vacă
şi doi covrigi, sau ce să facă
din creşterea de... cât la sută?
Se uită medicii, cu jale,
cum munca lor se prăpădeşte,
cum nepăsare rugineşte,
ca lacătul de pe spitale.
Sunt militari de meserie,
nu doar de-un an şi patru luni,
dar, cât ar fi unii de buni,
se-ntorc acasă în sicrie,
nişte eroi de circumstanţă,
jertfiţi dincolo de hotare,
noi nu-nţelegem, dar ne doare
această jertfă la distanţă.
Dau bunicuţele năvală,
când sunt „promoţii” mai de soi,
cu părul, când le vezi, vâlvoi,
gândeşti că este vreo răscoală.
Ştergându-şi roua de sub pleoape,
pensionarii se întreabă
de ce-şi mai fac prin viaţă treabă,
sfârşitul când şi-aşa-i aproape.
Se plâng ţăranii că recolta
nici pentru ei nu e de-ajuns,
dar guvernanţii, drept răspuns,
le-arată,-nseninată, bolta.
La fel ca în toţi aceşti ani,
de vină-i seceta, se pare,
nu preţul motorinei care
îi îngrozeşte pe ţărani.
Sindicaliştii, vara-ntreagă,
vor sta în casă, la... căldură,
şi, poate, o înjurătură,
din când în când, or să mai tragă,
sperând că, şase, şapte luni,
va ţine “pacea socială”,
răstimp în care ei, în oală,
vor pune doar... promisiuni.

Cât încă nu-s orbit de praf,
mai scriu un ultim parag.........

 Ilie Bâtcă  

duminică, 17 aprilie 2011

Nerozii de iarnă


(după George Topârceanu)


A intrat piticu-n priză,
răspunzând poruncilor
să scoată ţara din criză
pe spinarea pruncilor.
În acorduri de cimpoaie,
pedeliştii îl susţin
şi-l ajută să-i jupoaie
pe copii câte puţin.
Trădătorii îi ţin hangul,
când vine vorba de bani,
să nu-şi piardă Oprea rangul
lui de presupus hatman.
Vrei la voi progenitură?
Trebuie la el înţarc-o,
să luăm ţâţa din gură!”,
este de părere Marko.
Au văzut „independenţii”,
într-o scurtă pauză,
că sunt mulţi eurocenţii
risipiţi „din cauză”
şi în luptă se aruncă
lângă coaliţie:
Mamele-înapoi la muncă,
nu-ncape discuţie!”
La Guvern, o coţofană,
fără vreo vocaţie,
zice că iau de pomană
pruncii alocaţie
şi ar fi mai fain, se pare,
să le facă săli de sport
şi vreo zece patinoare,
cât are încă... suport.
S-auzi, deodată, clară,
vocea lui tiranică,
pedeliştii se blocară,
intrând toţi în panică.
De la Cotroceni, din templu,
Zeus, fericit de soartă,
le dă iarăşi ca exemplu
elocvent a sa consoartă.
Doar trei luni i-a dat coraslă
Ebei, când era în faşă,
şi, ca ea, mai rar odraslă
isteaţă şi drăgălaşă.
Şi, din treacăt, le aruncă
o idee stranie:
Cine n-are chef de muncă
să plece-n bejanie!”
Cu bluziţele mulate,
etalându-şi ”trufele”,
de idee stimulate,
ies „pe sticlă” fufele.
De parcă focul le-ar frige,
cuprinse de isterie,
la ”Naşul” încep să strige
că nu-s bani în visterie.
Un tătic, timid şi foarte
slab de constituţie,
în zadar vrea să ia parte
şi el la discuţie.
La Senat, un oarecare,
atins de congestie,
vrea să ţin-o cuvântare
în această chestie.
Amintind de o escroacă
şcolită prin vreun tractir,
miss Roberta le provoacă
chiar copiilor sictir.
Vine Botiş de la ”centru”
cu ideea... dumnealui,
cum că banii ar fi pentru
siguranţa statului.
Trei mămici mai tinerele,
drumul dând regretelor,
se întreabă între ele:
Ce ne facem, fetelor?
Dac-aşa a vrut procletul
să nu mai avem copii,
n-ar fi mai bun steriletul,
când mai facem ghiduşii?”
Bunicuţele-n derută
de-aşa vremi potrivnice
zic că vremea nu-i trecută
să ajungă schivnice.
Dar, deodată, în odaie,
scade animaţia,
de mirare mi se taie,
parcă, respiraţia.
Zboară veşti contradictorii,
se-ntretaie ştirile,
pe ecran, moderatorii
îşi întorc privirile.

Iată-l, sus, la o tribună,
premierul nostru brav
ne mai dă o veste „bună”,
anunţând, cu glasu-i grav:
Până pe la Trisfetite,
am decis s-adun bănetul,
ca s-avem un cogeamite,
cum nu a mai fost, bugetul.
A rămas pensionarul,
dacă asta nu ajută,
şi-o să-i golim buzunarul
cu încă vreo cinci la sută”.
Auzind acestea zise,
cuprins de emoţie,
un bătrânel, pare-mi-se,
a făcut comoţie.
Un rezervisr, azi tataie,
la icoane se închină
ca piticu să nu-i taie
pensia din rădăcină.
Însă Boc o ţine langa
că ori asta ori nimic,
că ne are la falanga
degeţelului său mic.
Pedeliştii îi ţin tonul
(faimă iluzorie!),
de se vede avortonul
într-un nimb de glorie.
.....................................
Pruncule abia născut,
cu lira-mi satirică,
să-ţi închin azi, aş fi vrut,
doar o strofă lirică.
Dar când ştiu ce-o să-ţi ofere
viaţa mizerabilă,
mă cuprinde o durere
iremediabilă.

Ilie Bâtcă  

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Toţi, Doamne, derbedei...

(după George Coşbuc)


Avea şi dânsul trei băieţi
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La cârciumă, sărmanul tată
Cam fu băgat în sperieţi,
Când se gândea că-i greu rachiul
La cap, când te îmbeţi.
Şi ceas trecut-a după ceas
Şi-afară se făcu lumină,
Băieţii lui nici gând să vină,
S-o ia tustrei, voioşi, la pas
Spre poieniţa unde turma
Rămas-a de pripas.
Zicea vecina c-a aflat,
Trecând, în zori, pe la cireadă,
Că ar fi fost la crâşmă sfadă,
Că fiii lui s-au îmbătat
Şi că porniră tărăboiul
Cu unii din alt sat.
Ştia tot satul că e rea
Vecina lui, această caţă,
Şi de aceea el s-agaţă
De o speranţă şi nu prea
Şi pleacă-n grabă la bodegă
Să afle ce dorea.
Crâşmarul gras îi iese-n prag.
Ce-mi face Riky? el îngaimă,
De Riky-i este mai cu spaimă,
Că Riky este cam beteag.
Dus cu Salvarea, c-avea capul
Zdrobit cu un ciomag.
O, bietul om! De mult ştia
Că Riky e cam dus cu pluta,
De când îl reclamase sluta
Din capul satului că ea
Nu ar fi vrut, dar bădăranul
A pus-o la podea.
Blestem pe voi, aceşti gealaţi!
Dar Jorj al meu are vreo bubă?
Destule, taică, şi la dubă
Abia l-au dus vreo trei mascaţi.
Şi bietul Miky? El e bine,
Că e la... „decedaţi”.
El n-a mai scos nicio silabă
Cu fruntea-n piept, îngândurat,
Încet pe-o piatră s-a lăsat
Şi nu înţelegea, o boabă,
De ce băieţii nu-s cu el,
Când are-atâta treabă.
Nu se simţea de-i treaz sau beat,
N-avea puteri să simtă asta,
Să-şi sune, ar fi vrut, nevasta,
Dar telefonu-i descărcat,
De când i-l aruncase Riky,
Printre pantofi, sub pat.
A stat o vreme, ca răpus,
Cu soarele arzându-i ţeasta,
Nu s-a clintit din loc şi basta,
Nu s-a lăsat acasă dus
Şi-a stat pe piatra aia-încinsă,
Ca mort, precum s-a pus.
Treceau bărbaţi, treceau femei
Şi uruiau pe drum căruţe,
Treceau flăcăii cu mîndruţe
Şi-atunci, atent, privi la ei
Şi zise-aşa, ca pentru sine:
Toţi, Doamne, derbedei?


Ilie Bâtcă  

miercuri, 13 aprilie 2011

Goarna pe uliță

(după George Coșbuc)

A-nceput deja să cadă
câte unul cocoţat
în vreo funcţie la stat,
dar mai sunt puşi o grămadă
pe furat.
Peste tot te înconjoară
mafioţi autohtoni,
unii hoţi, alţii "baroni",
ordinea n-ai cum, în ţară,
s-o răstorni.

Foşti miniştri, actualii,
slabi de înger, tari în falcă,
vrând să prindă câte-o halcă,
peste pradă, ca şacalii,
astăzi calcă.
DNA-ul tot "asudă"
după marii răpitori,
dar în plasă, prinsă-n sfori,
scoate numai caracudă.
Râzi de mori.
E tot criză, dar e bine,
unii ne vorbesc de boom,
Vântu-i împăcat acum,
cu mascatul ce se-aţine
peste drum.
Fel de fel de piticanii
peste ţară vin ciopor
şi, vorbind despre POPOR,
ne fac legi şi fură banii
tuturor.
Se vrea unul primministru
(ăsta e un fix al lui
ce-i stă-n creier, ca un cui),
dar nu-i bun nici de vagmistru
să îl pui.
El e moţ, precum se vede,
tac-su l-a trimis prin sat,
de copil, la semănat
şi cosit, de-aia se crede
că-i bărbat.
De atunci o ţine langa
că e mare... cocoşel,
că nu-i nimenea ca el
şi gata-i să scoată spanga
de mişel
Cei care şi-au dat obolul
la partid şi nu încap
în Guvern şi-o iau în cap
şi-şi asumă cu toţi rolul
de satrap.
Într-un filmuleţ răsare
un copil al nu ştiu cui,
că-i lovit înclini să spui,
dar, din pixeli, nu apare
vreun cucui.
E lovit, precum se vede,
de nenea-n portocaliu,
aş putea să pun pariu,
chit că mulţi români vor crede
că-s saşiu.
O fi fost bărbatul „turtă”,
o fi fost băiatul rău
şi, lăsat de capul său,
a-ncasat una, dar scurtă?
Nu ştiu, zău.
Vine-o blondă la B 1
şi îi ceartă pe acei
ce au prostul obicei
să îi critice preabunu`
şef al ei.
S-oţărăşte rău cadâna,
ca pe uliţă-n Pleşcoi,
şi-n lupta cu de-alde noi
gata e să pună mâna
pe furcoi.
Alta-n Parlamentul ţării
(o duduie fostă miss)
o hoţie a comis.
O credeam mai acătării,
dar s-a zis!
Nu mai cred în ea de-acuma,
în pedelişti nici atât,
că-mi stau ca broscoiu-n gât.
Vor să se-ntreacă cu gluma?
N-au decât.!
Au făcut-o iar de oaie,
ca-n atâtea alte dăţi,
şi-au văzut românii toţi
cum te fură de te-ndoaie
aceşti hoţi.
Nu e chip să-i faci cu buna
să priceapă rostul lor,
ba, ne iau peste picior
când îi prindem cu minciuna.
Treaba lor!
Poate ne-om uita învăţul
de-a fi paşnici, din străbuni,
şi-i vom trage de perciuni
sau ne-om repezi cu băţul,
ca la câini.


Ilie Bâtcă  

marți, 12 aprilie 2011

Vai, tot mai gândesc la anii...

(după Mihai Eminescu)

De ce tastele-mi stătură neatinse zile-ntregi?
De ce n-am mai scris o frază despre cei ce ne fac legi?
De ce-n astă perioadă nu am mai muncit pe brânci
Şi n-am scos la imprimantă măcar o coală A 5?
Dacă tu ştiai povestea astei vieţi cu care lupt,
Ai vedea că am subiecte, tastele chiar de-aş fi rupt,
Căci mă-ntreb de-şi are rostul Jurământul către Ţară,
Ca s-ajung la bătrâneţe de ruşine şi ocară
Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte,
Dragul meu, Armata, astăzi, nu mai e ce-a fost nainte!

Noi am fost, la vremea noastră, acel soi de "buni la toate",
Şi să-i apărăm hotarul, şi să-i dăm Ţării bucate,
Viaţa toţi ne-am dedicat-o unui nobil, măreţ ţel,
Să ne facem datoria către Ţară sub Drapel.
Vai, tot mai gândesc la anii când mergeam în aplicaţii,
La slănina din fasolea împărţită cu soldaţii,
La nesomnul din puterea nopţilor de iarnă, grele,
Aşternut având deasupra cerul presărat cu stele,
La duminicile-n care făceam muncă nenormată,
La prima garsonieră primită de la Armată,
La nopţile petrecute cu recruţii în cazarmă,
La bidonul şi gamela nelipsite la alarmă,
La Godin-ul din birou-mi, pentru care n-aveam lemne,
La servicii ordonate şi la desele consemne,
La concedii de odihnă amânate sine die,
Soaţa nefăcând din asta chiar o mare tragedie,
La canalele ce astăzi nu mai sunt nici loc de scaldă
Şi la praful de cărbune înghiţit în câte-o haldă,
La tarlale nesfârşite, cultivate cu porumb,
La Canal şi la fascine ancorate de-un pociumb,
La creioanele tocite prin tot felul de-academii,
La copii ce, doar în poză, i-am văzut primindu-şi premii,
La mizerele burdufuri ataşate-ntre vagoane,
Locul meu pentru naveta dintre două garnizoane.
Am sperat că toate-acestea îmi vor fi recunoscute,
Că mi-am clădit cariera pe onoare şi virtute,
Însă tu îmi vei răspunde că vorbesc de o himeră,
C-am ales, din multe alte, doar această carieră
Care, astăzi, din păcate, de batjocură-a ajuns
Pentru unul ce în fruntea românimii a fost uns.
Parcă-l văd pe marinarul ameţit de pe covertă,
Stabilind parcursul navei, cu gândirea lui incertă,
Dar, vai, nava se scufundă, comandată de-un matroz
Care vede viitorul, prin pahar privindu-l, roz
Parcă-mi văd concetăţenii, precum vitele, în cală
Neîndrăznind să-l debarce la o proximă escală.
Parcă văd fotomodelul, fostă star pe o copertă,
Ajunsă-n Divanul Ţării, în mişmaşuri, o expertă,
Scoţând voturi, la nevoie, de la un pârât de plen,
Mai ceva ca Iosefini, albii iepuri din joben,
Ignorând pe deputaţii opoziţiei din Forum,
Trece legile duduia, durând-o în coc de cvorum.
Nu contează că hoţia-i o văzu întreaga ţară,
Căci bătută e în cuie legea asta unitară,
Condamnând la sărăcie pensionari - milioane -,
După cum, azi, pedeliştii marinarului au toane.
De ce nu voi, pentru mine, sau să scriu pentru mărire?
Sunt scârbit peste măsură de atâta nesimţire
Şi, sătul de umilinţa ce-o trăim în vremi nefaste,
Cum să las gândul să zboare şi să-i dau formă din taste?
Azi, când ţara-n două taberi împărţită e - în robi
Şi-mbuibaţi - şi are-n frunte-i o liotă de neghiobi
Ce se-nchină, ca la idol, făcând mare pe-un pitic,
Aş putea, la imprimantă, tonerul pe ei să stric?
Când îşi nalţă piedestale pe minciună şi sperjur
Şi din viaţă-şi fac cu toţii un perpetuum sejur,
Când, în ţara sărăcită, nimeni nu mai mişcă-n front,
Aş putea eu, cu P.C.-ul, să le-aduc vreun afront?

De-oi urma să scriu vreodată despre vremurile-aceste,
Mulţi vor crede adevărul spus de mine o poveste,
De-aceea, de azi-nainte, poţi să nu mă mai întrebi
De ce tasta nu m-abate cu ispita-i de la trebi,
De ce n-am pornit P.C.-ul atâta amar de zile,
De ce scot din imprimantă doar imaculate file...



Ilie Bâtcă  

Scrisoare deschisă adresată președintelui României

Domnule Băsescu,

Apelez şi eu la această modalitate care, văd, este la modă, de a vă trimite o scrisoare deschisă. Sigur nu o veţi citi, pentru că nu aveţi timp, cum nu aţi avut nici pentru numeroasele memorii pe care Asociaţiile cadrelor militare în rezervă şi în retragere vi le-au trimis, memorii prin care vă atenţionam asupra nedreptăţii ce ni se va face prin promulgarea legii care desfiinţează pensiile militare. Ne-a răspuns, la unul din numeroasele memorii, un consilier de stat de la Preşedinţie, care ne informa că "aspectele semnalate ţin de proiectul de lege al cărui iniţiator este Guvernul" şi, ca urmare, a trimis memoriul nostru acestei instituţii. Inutil efort din partea domnului consilier, pentru că memorii cu un conţinut asemănător fuseseră trimise şi la Guvern, şi la Senat, şi la Camera Deputaţilor, şi la Curtea Constituţională, şi la Avocatul Poporului... Degeaba. A ţinut cineva din aceste instituţii cont de ele? Nimeni. Păcat de hârtia şi tonerul consumate, materiale cumpărate din cotizaţiile membrilor respectivelor asociaţii!
Poate că nu aş fi scris aceste rânduri, dacă nu aş fi văzut, pe un post de televiziune, cum un mare OM, un mare ARTIST nu reuşea să-şi ascundă lacrimile de neputinţă în timp ce vorbea despre umilinţa ce i-a fost dat s-o trăiască la apusul vieţii sale. Este vorba de maestrul Ion Lucian, actorul care multora dintre noi ne-a descreţit frunţile, făcându-ne să trecem mai uşor peste greutăţi, să privim viaţa cu alţi ochi. "Am fost bolnav toată viaţa de optimism. Acum m-am vindecat.", spunea maestrul, referindu-se nu atât la cartea sa de memorii, sugestiv intitulată "Biruinţele unui învins", cât mai ales la deziluziile din ultima perioadă. Dacă un om, ajuns la venerabila vârstă de 86 de ani, regretă că nu a plecat din ţară, când i s-au oferit tot felul de ocazii, care de care mai tentate şi mai onorante, ce pretenţii să mai avem de la tinerii cărora viitorul nu le mai oferă nicio şansă în această ţară?
Şi eu am fost un optimist, domnule Băsescu. Acum nu mai sunt. Am ajuns aşa din cauza dumneavoastră şi a celor care vă înconjoară şi pe care îi susţineţi în fucţiile pe care, vremelnic, le ocupă, cei mai mulţi dintre ei nemeritat. Cei care m-au cunoscut de-a lungul timpului - ca elev în liceul militar sau în şcoala de ofiţeri, apoi ca ofiţer - îşi mai amintesc, poate, de optimismul pe care îl degajam, chiar dacă, după marşuri de zeci de kilometri, nu-mi mai simţeam picioarele în bocanci, chiar dacă eram ud până la piele pe câmpurile de instrucţie şi de aplicaţii sau în poligoane, chiar dacă, uneori, din cauza "inamicului vigilent", cei care, pe timpul aplicaţiilor, aveau misiunea să ne aducă hrana şi apa ajungeau la subunitatea pe care o comandam după o zi sau două.
Optimist am rămas şi după aceea când, ca ziarist militar, îmi toceam pingelele umblând - pe arşiţă, prin ploaie, prin viscol - după subiecte pentru viitoarele materiale de ziar. Şi am umblat, domnule Băsescu, destul de mult. Şi prin poligoane, şi pe câmpurile de instrucţie şi de aplicaţii, şi pe la cele două (dacă nu chiar trei!) canale, şi pe tarlalele nesfârşite din Insula Mare a Brăilei, unde trudeau din greu militarii, şi la irigaţii, şi la minele de cărbune, şi la Casa Poporului, şi pe la alte construcţii (unele dintre ele fiind şi acum în stadiul în care le-au prins evenimentele din decembrie 1989), şi pe terasamentele de cale ferată din mai toate regionalele CFR, şi pe la pichetele de grăniceri uitate de lume. Aşa se făcea un ziar pe atunci, nu ca acum, după ştirile de la televizor despre incendii, inundaţii, deraieri de trenuri, accidente de circulaţie, furturi, violuri, tâlhării, omoruri sau câte şi mai câte alte grozăvii, sau după comunicatele de presă primite de la diverse instituţii ale statului.
Peste tot pe unde s-au instruit sau au trudit militarii am umblat, domnule Băsescu. Şi, când spun militari, nu mă refer doar la cei în termen. Mă refer la toţi. Şi la ofiţeri, şi la maiştri militari, şi la subofiţeri, dar, mai ales, la locotenenţii pe care nu-i deosebeai de soldaţi, nici ca vârstă, nici ca uniformă, fiind îmbrăcaţi toţi la fel, cu aceeaşi ţinută de instrucţie sau de lucru. Pe ei, pe locotenenţi, i-am văzut, în marşuri istovitoare, în fruntea plutoanelor, cărând în spate raniţa cu cele trebuincioase, raniţă care, vă asigur, cântărea destul de mult. I-am văzut pe unii sărind în sus de bucurie atunci când, în aplicaţii sau în tabere de instrucţie fiind, erau anunţaţi că soţia, rămasă singură acasă, a adus pe lume un copil. M-am întristat şi am suferit alături de alţii când, aflaţi departe de casă, acolo unde îi chema datoria de militar, primeau vestea că i-a părăsit, pentru totdeauna, careva dintre cei dragi, iar ei nu i-au fost alături în ultimele clipe de viaţă. Pe mulţi i-am regăsit după aceea, în nenumăratele mele peregrinări prin ţară, în cămine de garnizoană, multe dintre ele neîncălzite şi duhnind a igrasie, visând la un apartament al lor, unde să-şi aducă familia aflată la sute de kilometri depărtare. Şi eu am visat la acelaşi lucru mulţi ani, domnule Băsescu, ca să nu mai fiu "tată de duminică" pentru copiii mei, copii care au fost dezamăgiţi că, în prima lor zi de şcoală, nu au putut să se mândrească în faţa colegilor cu tatăl lor - ofiţerul.
Multora dintre cadrele militare le-am văzut feţele iradiind bucuria când obţineau cu subunitatea calificativul maxim la trageri, sau când reveneau din aplicaţii fără ca să se fi întâmplat "ceva deosebit". Pentru că, uneori, se mai întâmplau şi astfel de lucruri. Aşa este când lucrezi cu oameni şi cu tehnică. Uitau atunci de zilele şi nopţile obositoare de antrenament, când se aplecau părinteşte asupra fiecărui soldat, pentru a-l deprinde cu abc-ul ostăşiei. I-am văzut, pe cei detaşaţi cu subunităţile la lucrări în economia naţională sau în agricultură, punând umărul alături de soldaţi, pentru ca subunităţile pe care le comandau să-şi termine norma la timp.
Locotenenţii de atunci sunt astăzi în rezervă. Unii generali, alţii colonei, alţii maiori. Alţii (destul de mulţi) sunt doar... amintiri. Aceştia din urmă, plecaţi prea devreme dintre noi, cel puţin sunt liniştiţi, acolo unde sunt. Până la ei nu poate ajunge umilinţa la care noi, cei care ne încăpăţânăm să rămânem în viaţă, suntem supuşi astăzi, prin această mascaradă de recalculare a pensiilor, ai cărei autori sunteţi dumneavoastră şi membrii Guvernului pe care îl păstoriţi.
Vă scriam, puţin mai înainte, domnule Băsescu, despre bucuria pe care o trăiau unele dintre cadrele militare la aflarea veştii că soţia, aflată la sute de kilometri depărtare, a dus pe lume un copil. O astfel de veste am primit şi eu, în timp ce mă aflam, la aproape 200 km distanţă faţă de garnizoana de reşedinţă, într-o tabără de instrucţie. Peste trei zile, prin bunăvoinţa comandantului de atunci al Diviziei, am fost trimis acasă, nu pentru a declara copilul la Starea Civilă (acest lucru mai putea aştepta până la revenirea din tabără, nu?), ci pentru a-mi încuraja soţia care, distrusă, veghea la căpătâiul boţului de carne căruia doar ce-i dăduse viaţă şi în care viaţa abia mai pâlpâia. Dacă, în acea zi de decembrie, aş fi fost lângă soţia mea, aş fi găsit, poate, un "impuls" pentru medicii şi asistentele care ar fi trebuit să-i facă naşterea mai uşoară. Dar, nu! Eu eram acolo unde mă chema DATORIA. Acum, mai exact peste trei luni, primul meu copil ar fi împlinit 36 de ani...
Spuneaţi, domnule Băsescu, în octombrie 2009, la o întâlnire cu reprezentanţi ai Asociaţiilor cadrelor militare în rezervă şi în retragere, în chiar prima zi a campaniei electorale pentru cel de-al doilea mandat de preşedinte, că unul din momentele cu care aţi fost mândru în cariera de politician a fost acela în care aţi fost avansat la gradul de colonel în rezervă şi aţi ajuns egal în grad cu tatăl dumneavoastră, ceea ce înseamnă că acesta, dacă ar fi trăit, şi-ar fi văzut visul cu ochii. Tatăl meu nu a trăit, domnule Băsescu, nici măcar să mă vadă cu stelele de loctenent pe umăr. Nici cu tresele de elev caporal nu m-a văzut, pentru că am ajuns acasă mult prea târziu, când el era condus pe ultimul drum, spre cimitirul de la marginea satului. Şi cunosc numeroase astfel de cazuri în care colegi de-ai mei sau alte cadre militare n-au putut nici măcar să-şi conducă părinţii, bunicii, uneori chiar şi fraţii, pe ultimul drum. Şi-au înghiţit lacrimile, au strâns din dinţi şi şi-au făcut mai departe datoria faţă de ţară, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi acum, vin unii, printre care şi dumneavoastră, şi îşi pun întrebări în legătură cu pensiile militare! Ba chiar mai propuneţi şi soluţii "echitabile" pentru diminuarea acestora!
Nu mă pot abţine să nu reproduc un fragment din alocuţiunea pe care aţi susţinut-o în ziua de 25 octombrie 2009, la Ansamblul Monumental de la Carei, cu ocazia manifestărilor prilejuite de sărbătorirea "Zilei Armatei Române". Iată ce spuneaţi atunci: "Probabil că viitorul va aşeza armata la locul pe care şi-l dobândeşte în fiecare zi, acela de contributor extrem de important în realizarea politicii externe a României. Este o armată care face ca angajamentele politicienilor români să se traducă în fapte, o armată care, în felul ei, defineşte noua Românie: o Românie democratică, o Românie care se alătură naţiunilor democratice ori de câte ori este nevoie, ori de câte ori libertatea şi libertăţile oamenilor din naţiunile alături de care suntem în Uniunea Europeană şi în NATO au nevoie de forţa armatei. Este o armată căreia astăzi vreau să-i mulţumesc pentru ce a făcut pentru România, în timpul madatului meu de cinci ani, o armată căreia îi voi fi recunoscător, o armată pe care o respect, o armată pe care noi toţi românii avem obligaţia să o respectăm şi să o cinstim".
Câtă demagogie! Câtă ipocrizie! Cât cinism! Pentru că, domnule Băsescu, Armata are deja un loc al ei bine definit, recunoscut de societate, un loc pe care şi l-a înscris în istorie cu sângele vărsat pe câmpurile de luptă de înaintaşi, un loc clădit pe sacrificiile şi renunţările noastre de zi cu zi, ale celor care, acum, suntem consideraţi nişte foşti şi actuali privilegiaţi. Şi au fost numeroase renunţările şi sacrificiile făcute de-a lungul carierei militare. Cărţile de muncă ale soţiilor noastre - ale celor care au aşa ceva, pentru că nu peste tot, pe unde eram noi mutaţi "în interes de serviciu", li se oferea un loc de muncă pe măsura pregătirii - arată la fel ca fişele noastre de evidenţă de la Centrele militare. Iar copiii? Despre ei ce să vă spun? Copiii noştri se pot lăuda că au avut cei mai mulţi colegi la grădiniţă, la şcoala generală sau la liceu. Mereu alţii, şi alţii, şi alţii... Despre prieteni nu pot spune acelaşi lucru, pentru că nu aveau timp să şi-i facă în scurtele răgazuri dintre două mutări dintr-o garnizoană în alta.
Am purtat uniforma militară, cu cinste, mai bine de 30 de ani. Am purtat-o şi am fost mândru de ea. O păstrez şi acum, în şifonier, cu însemnele gradului de colonel, grad pe care l-am primit la termen şi îndeplinind toate cerinţele prevăzute în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare - studii superioare, cursuri postuniversitare ş.a. În cei aproape zece ani care s-au scurs de la trecerea în rezervă, nu am îmbrăcat niciodată uniforma militară, cu toate că mi s-a conferit acest drept. Mă întreb dacă mai are rost să o păstrez, doar aşa, ca pe un obiect din recuzita prăfuită a unui teatru, pentru că, aşa cum evoluează lucrurile, Armata ajungând un fel de paria a societăţii, nu cred că voi mai fi vreodată în stare s-o îmbrac. Cine ştie, poate, când va veni acel moment inerent al vieţii şi mă va pregăti pentru cele veşnice, familia îşi va aminti de uniforma mea militară şi se va gândi că va face economie dacă nu va mai da banii pe un costum nou, cum se obişnuieşte în astfel de situaţii...
Nu sunt un nihilist, domnule Băsescu. Pentru că, spre deosebire de nihilişti, care neagă rânduielile, instituţiile, morala, fără a le opune altele superioare, eu, măcar în ceea ce vă priveşte, voiam să pun ceva mai bun. Şi asta, în mod democratic. De aceea nu v-am votat niciodată. Nici când aţi candidat la Primăria Genearală a Capitalei, nici atunci când, ignorându-vă limitele, aţi aspirat la funcţia supremă în Stat. Şi aţi reuşit, iar eu m-am resemnat cu gândul că nu pot schimba nimic. Pentru că, la alegerile din 2009, cei care v-au votat au fost cu 5.275.808 mai mulţi decât mine. Câţi au fost în 2004, nu-mi mai amintesc şi nici nu cred că mai are vreo importanţă. Dintre cei care v-au dat " încrederea în decembrie 2009", unii poate chiar au crezut în dumneavoastră, alţii au zis că, votându-vă, aleg răul cel mai mic. S-au înşelat amarnic, pentru că acum îşi dau seama că au ales tocmai răul cel mare. Ar însemna să fiu cinic dacă m-aş bucura că, împreună cu mine, suferă şi ei acum. Pentru ei nu pot să spun decât "Iartă-i, Doamne, că nu au ştiut ce fac!"
Bănuiesc că, de-a lungul celor aproape şase ani de când vă găsiţi la Cotroceni, mulţi dintre cei care vi s-au adresat în scris v-au cerut ceva. Să-i ajutaţi să depăşească un necaz, să interveniţi pentru a li se repara nedreptatea ce li s-a făcut. Eu nu vă cer nimic. Aş fi vrut să vă cer, totuşi, ceva. Să aveţi măcar puţin respect pentru uniforma militară şi pentru cei care au purtat-o sau o poartă încă. Doar atât! Dar nu poţi să-i ceri unui om ceva ce nu are! Prin felul în care vă comportaţi, dovediţi că nu aveţi nici urmă de respect, nu numai faţă de Armată, ci faţă de întregul POPOR. Şi atunci, eu de ce ar trebui să vă respect, domnule Băsescu? Respect instituţia, funcţia, dar nu pe omul care o ocupă. Bruma de respect pe care v-o purtam s-a topit, s-a evaporat în momentul în care v-am văzut jurând strâmb, cu mâna pe Biblie. Închei, deci, spunându-vă: Aşa să vă ajute Dumnezeu!

Colonel (r.) Ilie Bâtcă

19 septembrie 2010

luni, 11 aprilie 2011

Lui Emil Boc, întâiul excavatorist al ţării!


Ce-a zis premierul după
ce-a excavat prima cupă?
Stimaţi pedelişti şi fani,
această lucrare are
termen de finalizare
la anul şi...la mulţi ani.”

              *

Cântăreţ pe la agape,
bun cosaş şi cioplitor,
se pricepe şi să-i sape
groapa propriului popor.

              *

Căţărat pe o platformă
(să nu-i fie de deochi!),
arunca nisip, de formă.
Azi ne-aruncă praf... în ochi.

                 *

Ne-a ajuns astăzi blestemul
de-a trăi în înjosire
şi-acum, singura ieşire
e să părăsim... sistemul.

                *

A ajuns, printr-un sinistru
joc al sorţii, evident,
din profesor, prim ministru
şi, de-atunci, e... repetent. 

Ilie Bâtcă  
 

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Sergenţii

(după Vasile Alecsandri)

Pe drumul de costişă ce duce către NATO,
În gândul lui, sergentul zicea c-a-mbulinat-o,
De-o fi să sune goarna, să plece la război,
Că-i sunt dotaţi colegii, cu puşti, din doi în doi,
Aceşti pifani destoinici, mărşăluind cuminţi,
Precum, odinioară, părinţii de părinţi.
În salopete rupte, de să le plângi de milă,
Tanchiştii, trei la număr, târăsc de o şenilă
Ce-o descălţase tancul departe de cazarmă,
La nicio oră după ieşirea la alarmă,
Artileriştii-înjură în timp ce, la fălcele,
Se-nhamă, să urnească un tun din alea grele,
Din urmă, două MIG-uri tractate-s la teren,
Că-n rezervor, se pare, n-au strop de kerosen,
Pe fluviu, în amonte de Giurgiu, abia trec
Trei torpiloare trase spre NATO, la edec,
De marinarii care n-au mai ieşit în larg
De când avea şi stemă drapelul, pe catarg,
Fanfara, încropită dintr-un tambur major
Şi-un toboşar, dă semnul s-o ia mai la picior,
Căci, într-un punct strategic (ce doar pe hărţi există!),
Vrea premierul Oastea s-o treacă în revistă.

Apare premierul, semeţ ca un pandur,
Privind spre militarii de foame rupţi în cur
Şi inima în pieptu-i bătea, mai să i-l spargă,
Văzând pe Gabi Oprea pe o mârţoagă şargă
Şi mult se minunează şi nici că-i vine-a crede
Când stele, cu toptanul, pe umerii lui vede,
Cascheta-i era spartă, tunica descusută
Şi-avea mai scurţi nădragii cu douăşcinci la sută,
Lăsând în văzul lumii o gheată scâlciată,
Dar fruntea lui teşită părea încoronată
Cu străluciri de stele primite de pomană,
În scurta-i carieră, de-acest distins Izmană,
Căci bietul om, slab, palid, abia mai poate duce
Opt stele ce, pe umeri, ca soarele străluce.
Se miră Cabinetul, iar premierul, bravul,
Se-nclină la ministru (precum îi e năravul)
Şi-i zice cu blândeţe: „De unde vii, Găbiţă?”
Vin tocmai de la Şefu`.” „Şi cum e dânsul? „Criţă.”
Dar aste stele multe, cum, cine ţi le-a dat?”
Chiar şeful dumitale, doar nu le-oi fi furat.”
Şi pentru care fapte?” „Ştiu eu... Cică drept plată
Că am trădat partidul, dar asta prima dată,
Şi am venit la dânsul, cu trădători, cu tot.”
Dar ce rang ai, Găbiţă?” „Am rang de... mafiot!”

... Discursul de rigoare sfârşindu-l, premierul
Dă încă o dovadă că nu-i lipseşte flerul,
Făcând el spre miniştri un semn cât mai discret,
De-o parte-i şi de alta, întregul Cabinet
Zâmbeşte, la comandă, şi dau toţi cu piciorul
În Oastea umilită, precum întreg poporul...

Peneş cu arcanul
Pentru conformitate,
Colonel (r.) Ilie Bâtcă

vineri, 8 aprilie 2011

Împărat şi caschetar

(după Mihai Eminescu)

Pe Splaiul Dâmboviţei, în Duster-ul de gală,
Cezarul trece singur, în gânduri adâncit,
Al vremilor trecute alean l-a toropit
Şi-l roade întrebarea dacă vetusta-i şcoală
A scos mai mulţi, pe bandă, sau numai un tâmpit.

Privirea lui atentă-i la forfoteala străzii,
Cât timp se lasă pradă aceste introspecţii:
Poliţia, e bine că am trimis-o-n secţii,
Să merg bară, la bară, la fel ca toţi nerozii,
S-aştept, la semafoare, cuminte-n intersecţii?”


Convins că nu e cazul să-şi facă vreun reproş,
Aruncă o privire, spre dreapata, în oglindă,
Să vadă de-i în stare escorta să îl prindă
Din urmă, cât n-apare, la stop, culoarea roş
Şi stinge-n scrumieră ţigara fumegândă.

Se-ntunecă la faţă, gândindu-se la Blaga,
La poliţiştii care şi-au aruncat cascheta,
La ce va face Igaş, de-o dovedi ancheta
Că-n Minister se-ntinde, insidioasă, plaga
Pe care s-o înlături mai poţi doar cu raşcheta.

Să ştie poliţiştii că nu a fost palavră
Când le-a trântit-o-n faţă că nu e loc de scuze,
Că procurorul poate, de-acum, să-i şi acuze
Pentru lozinca aia cu
"ordinară javră"
Ce-o are tot românul, ca laitmotiv, pe buze.

Ca marmura de albă, ca ea nepăsătoare,
I-apare-n gând, deodată, ingenua Roberta,
Ajunsă, pentru unii, din fostă miss, experta
În măsluiri de voturi, ce a adus, se pare,
În Parlamentul ţării, la rang de legi, Omerta.

Şi Ponta, şi-Antonescu, micuţii derbedei,
În loc să i se-nchine, precum la Pallas, grecii,
Asupra-i dau năvală, ca în călduri, berbecii
Şi otrăvesc norodul cu ale lor idei,
Voind să o coboare din Pantheon, zevzecii.

O! luptă-te, frumoaso, şi ţine-i în dârlogi,
Precum, odinioară, focoasele-amazoane,
Pe derbedeii ăştia ce umblă cu tromboane
Şi-n urma lor adună cohorte de milogi,
De simt cum, câteodată, m-apucă cu frisoane!”

Aşa gândea Cezarul, ajuns pe la Romană,
Blocat fiind în trafic de doi taximetrişti
Ce aşteptau, ca alţii, nerăbdători şi trişti,
Să treacă premierul, grăbit, cu-a lui coloană,
Având în frunte, iarăşi, huliţii poliţişti.

Pe străzile ticsite cu mii de cai putere,
Mulţimea dă în clocot, împrăştiind sarcasme.
Aducerile-aminte, aceste dulci fantasme,
Pentru Cezar rămas-au, azi, unica plăcere
De a domni în ţara prea plină de marasme.



Ilie Bâtcă  
(septembrie 2010)