joi, 28 iunie 2012

Odă coloneilor lui Oprea


(după Vasile Alecsandri)

Falşi oşteni ai ţării mele ce v-aţi bulucit în frunte,
Să acaparaţi, vremelnic, funcții mari sau mai mărunte,
Ați fugit în tinerețe de-acea sfântă datorie
De-a vă pregăti, la Oaste, pentru vremuri de urgie,
Astfel că, în viața voastră, n-ați pus mâna pe o armă
Și nu știți, pe dinăuntru, cum arată o cazarmă.

Venind de la șeful vostru, ordinul de avansare
Pus a fost de Gabi Oprea, mintenaș, în aplicare.
Nici eroi de mari războaie n-au primit atâtea trese,
Câte v-au fost date vouă, din meschine interese,
Şi, în nesimţirea voastră, călcaţi totul în picioare:
Şi trecutul astei naţii, şi credinţă, şi onoare.

Cu-a strămoşilor mărime măsurându-vă de-o seamă,
V-aţi făcut, cu trese, poze, bune doar de pus în ramă,
Ca să vadă, peste vreme, când vor creşte, ăia micii
Cât de mândră le e stirpea, ce eroi le-au fost bunicii,
Despre „faptele de arme” povesti-vor zile-ntregi,
Neştiind că, de armată să scăpaţi, v-aţi dat betegi.

O, viteji de operetă, poate cartea de Istorii
Aţi fi vrut să consemnze ale voastre false glorii!
Că, la Plevna, pe redută, cei dintâi aţi pus piciorul,
Că, la Mărăşeşti, cu pieptul, aţi apărat Tricolorul,
Că a voastră tinereţe, prin cumplitele Siberii
V-aţi lăsat-o îngropată, sub mormane de mizerii,

C-aţi stropit cu-al vostru sânge, la Carei, ultima brazdă,
Alungând pe veneticii ce-ar fi vrut să ne ia-n gazdă,
Sau că-n nopţile de iarnă, când eraţi în aplicaţii,
V-a acoperit doar cerul inundat de constelaţii.
Pentru „faptele de arme”, pentru-al vostru „eroism”,
Aţi primit acele trese de la Oprea. Cât cinism!

marți, 26 iunie 2012

Domnul şi sfetnicii


(după Dimitrie Bolintineanu)


Într-o sală-ntinsă, dezbrăcat de haină,
Îşi aşteaptă domnul sfetnicii de taină.
Când şi Lăzăroiu apare, agale,
Face semn să toarne whysky în pocale.
Sala este plină, toţi, în aşteptare
Să-şi audă domnul, ard de nerăbdare.
După ce mai soarbe înc-o-nghiţitură,
Domnul se ridică, cu o icnitură,
Şi, dregându-şi glasul, cu o hăhăială,
Astfel le grăieşte celor strânşi în sală:
- „Feţii mei, în urmă cu vreo două ore,
Mi-a trimis depeşă Ponta, zis Dottore,
Cum că-mi interzice să merg la Bruxelles,
C-a decis Divanul să meargă doar el,
Însoţit de Marga, dregătorul care
De trebi din afară chiar că habar n-are.
Ceea ce-mi impune e o blasfemie!
Cum să mi se-ntâmple asta tocmai mie?
Îmi trimite vorbă Ponta că va cere
Celor de la grajduri, niciun cal putere
Să nu am la poartă, necum herghelia
Cu care dorisem să-mi transport solia”.
La aceste spuse, toţi se înfioară,
Vorbe de ocară, de pe buze, zboară:
- „Nu se poate, Doamne, ca un copilot
Pe care, la curse, nu dau niciun zlot,
Un copist din ăia ce, în tinereţe,
Faim-a vrut să-şi facă din letopiseţe,
Astăzi, când se vede sus, pe metereze,
Să steie-înainte-ţi şi să te-ncontreze.
Dacă, în solie, tu vei vrea să pleci,
Noi vom scoate, Doamne, spadele din teci
Şi, ca să-ţi deschidem cuvenita cale,
Celor ce te-atacă le vom da la gioale!”
Domnul se îndreaptă iute către ei:
- „Aşteptaţi sentinţa, totuşi, feţii mei!
Ca să le pun contre acestor lichele,
Mi-a dat Angelescu nişte tinichele
Ce le-am prins eu însumi juzilor, de robe,
Astfel ca, prin tainiţi, să-mi găsească probe
Cu care pe Ponta să îl dau în gât.
Umpleţi-mi paharul! Pentru azi, atât!

vineri, 22 iunie 2012

Alan Turing - „părintele informaticii moderne”


Am văzut în ultima vreme, pe Facebook, tot felul de acţiuni de strângere a unor semnături online. La 10 septembrie 2009, în urma unei astfel de petiţii online, care a centralizat un număr important de semnături din tot Regatul Unit al Marii Britanii, prim ministrul Gordon Brown a dat o amplă declaraţie prin care cerea scuze lui Alan Turing, în numele guvernului britanic, pentru modul în care acesta a fost tratat după război. De ce se făcuse vinovat acesta? Într-o vreme când homosexulaitatea era considerată o boală mintală, s-a descoperit că şi părintele informaticii moderne suferea de această „boală”. A fost anchetat până în 1952, ceea ce a dus la terminarea carierei sale. Peste doi ani, acesta a murit prin otrăvire cu cianură, moartea sa fiind considerată sinucidere.
În 1999, „Time Magazin” l-a numit pe Turing unul dintre cei mai importanţi 100 de oameni din secolul XX pentru rolul său în crearea calculatorului modern, afirmând: „Rămâne faptul că oricine tastează la un calculator, oricine deschide o foaie de calcul sau un program de procesare a textului lucrează pe o formă de maşină Turing.”
La împlinirea a 100 de ani de la naşterea „părintelui informaticii moderne”, se cuvine ne îndreptăm gândul spre Alan Turing şi să-l omagiem alături de toţi cei care, deschizând calculatorul, se vor gândi că, fără contribuţia sa decisivă, astăzi poate nu ne-am fi bucurat de această importantă descoperire.

marți, 19 iunie 2012

Cea din urmă luptă între barosani


(după Dimitrie Bolintineanu)


Ca un glob de aur, luna se arată
Când juna blondină iese, supărată,
Din a lor clădire, de pe Modrogan,
Unde se strânsese Marele Divan,
Pe-a ei dalbă frunte cute se-ntretaie,
Iar privirea-i cruntă, ca un paloş, taie,
Căci, scăpaţi din frâie, şi-au permis ghiolbanii
S-o tragă de limbă ce-a făcut cu banii,
De parcă, dosindu-i tocma-n fundul genţii,
A cărat acasă toţi euro... cenţii.
De telegondole şi de stadioane
N-au suflat o vorbă, nici de milioane
Ce-au primit primarii, cu al ei aport,
Să-înalţe-n cătune sălile de sport,
Au uitat mişeii c-ale lor amante
Puse-au fost de dânsa pe funcţii vacante
Sau înfiinţate, fără niciun rost,
Numai ca să aibă fufele un post
La vreo agenţie sau în minister.
N-a făcut din asta gaură în cer
Şi-acum, drept răsplată, drept recunoştinţă,
Nu mai au de dânsa, cică, trebuinţă.
Luna-ncet se suie, palidă, pe boltă,
Cei rămaşi în urmă încă se revoltă,
Într-un colţ al sălii altă jună plânge,
Văzând toţi pereţii împroşcaţi cu sânge.
Se-aşteptase, biata, la discuţii dure,
Între ei bărbaţii chiar să se înjure,
Să-şi arunce vorbe de ocară, reci,
Nicidecum să scoată săbiile din teci
Şi, vrând să arate cât sunt ei de zmei,
Să sară asupra câtorva femei,
Copleşiţi de ură, să le scoată ochii
C-au dat pe poşete banii, şi pe rochii,
Pe bluze mulate, cu largi decolteuri,
Asta-n timp ce ţara merge cu... rateuri.
Zicând despre dânsa că, pusă, cu pile,
Mare preşedinte, s-a-ncurcat în bile,
Se oferă unii să-i facă potecă
Spre alt loc de muncă, poate-o discotecă.
Peste hărmălaie, intervine Blaga:
- Şi-a pierdut partidul, iată, toată vlaga,
De când ne conduce un pitic din Cluj,
Unul pus să facă, chiar de Zeus, sluj.
Cei ce sunt cu mine, cei din vechea gardă,
Nu vor să mai poarte ruşinoasa zgardă.
Cei ce poartă zgarda şi-ncă o mai vor,
Merită s-o poarte, spre ruşinea lor!


vineri, 15 iunie 2012

De la „pensii nesimţite”, la „sume primite în plus”



Parcă sună mai bine „sume primite în plus”, decât „pensii nesimţite”! Aşadar, o bilă albă din partea mea pentru noii guvernanţi. Deja o am pregătită şi pe cea de-a doua, dar o mai ţin, nu le-o dau încă, până nu vine poştaşul la uşa mea cu ce a mai rămas din fosta „pensie nesimţită”. Or fi adoptat ele, comisiile de apărare şi de muncă din Camera Deputaţilor, în şedinţa din 13 iunie, raportul la proiectul de lege privind pensiile militarilor, potrivit căruia pensionarii militari nu mai sunt obligaţi să returneze sumele primite în plus pe perioada recalculării drepturilor băneşti, dar eu am oarece reţineri. Să fie de vină acest 13? Poate. Cu toate că nu a fost marţi, 13. A fost miercuri, 13.
Aşadar, nu mi se vor mai reţine „sumele primite în plus”! Care sume? Care plus? Că eu, păcatele mele, până la 1 ianuarie 2012, când mânuşiţa domnului Boc, călăuzită de mâna forte a domnului Băsescu, s-a strecurat adânc în buzunarul meu, nu am primit nicio sumă în plus. Am primit exact cât mi se cuvenea, conform deciziei de pensionare eliberată în baza Legii nr. 164/2001. Nimic în plus, nimic în minus! Nimic în plus nu mai primisem de foarte multă vreme, cam de când au început să nu mai fie bani la buget pentru creşterea salariilor şi a pensilor, aceştia căpătând o altă destinaţie, stabilită de doamna Udrea. În minus am început să primesc după 1 ianuarie a.c. Cred că m-am exprimat greşit! Păi, dacă e „minus”, înseamnă că nu aveam cum să primesc. Cum să primeşti ce ţi se ia? În sfârşit...
Cum Legea nr. 164 s-a dovedit a fi nedreaptă, mă resemnasem cu gândul că pensia îmi va fi diminuată, făcându-se astfel voia domnului Băsescu. Chiar m-am bucurat într-un fel, văzând cum o ţară întreagă răsuflă uşurată la gândul că banii rezultaţi din „ajustarea” pensiilor noastre nesimţite vor salva economia de la colapsul în care era gata, gata să intre. Dar, dacă legea nu a fost bună, ce vină am eu pentru „sumele primite în plus”? Acestea ar fi trebuit recuperate de la cei care au făcut legea. Adică de la domnii Valer Dorneanu şi Nicolae Văcăroiu, preşedinţii, pe atunci, ai celor două Camere ale Parlamentului, de la domnii Ioan Mircea Paşcu (Apărare), Ioan Rus (Interne) şi Mihai Nicolae Tănăsescu (Finanţe). De la domnul Adrian Năstase, care era prim ministru. Şi chiar de la domnul Ion Iliescu, cel care a promulgat legea. Ce dacă e sărac şi cinstit? Să plătească!
Şi nici nu se mai punea acum problema unei „amnistii”, cu care eu, unul, nu sunt de acord. Sunt sigur că domnul ministru Dobriţoiu nu a avut în vedere, prin aceasta, că ar fi vorba de o măsură legislativă care desfiinţează caracterul delictuos al unei infracţiuni, anulând incriminarea şi pedeapsa (DEX), ci s-a gândit la un alt înţeles al verbului a amnistia, adică a ierta, a trece cu vederea. Chiar şi aşa, tot nu sunt de acord să fiu iertat, să mi se treacă cu vederea, pentru că s-ar crea un precedent. Şi, încă ceva! Dacă, peste un timp, să zicem, în locul acestui guvern va veni un altul (aşa e în democraţie!) şi va considera că, totuşi, e vorba (chiar dacă nu de "pensii nesimţite") de „sume plătite în plus”, de unde să scot banii să le restitui? În şase luni, cum vroia domnul Boc, m-aş fi descurcat. Mai cu un împrumut de la copii, mai cu pensia soţiei.  Că şi eu am ţinut-o destul pe banii mei, pe vremea când, tot mutându-ne dintr-o garnizoană în alta, rămânea fără serviciu...

joi, 14 iunie 2012

Indiferenţă



Două au fost subiectele care, zice-se, au ţinut azi capul de afiş al ziarelor şi al buletinelor de ştiri. Primul, în ordine cronologică, eliberarea lui Nuţu Cămătaru care, cu unele intermitenţe, a reuşit să-şi ispăşească pedeapsa de şase ani de închisoare primită în dosarul în care a fost judecat, alături de fratele său, Vasile Balint, pentru proxenetism, cămătărie şi trafic de persoane.
Cel de-al doilea, şedinţa Consiliului Director al PDL (cu începere de la ora 14,00), la care invitarea preşedintelui (Traian Băsescu – n.n.) are ca scop temperarea tensiunilor din partid" .
Nu m-a interesat nici unul, nici altul. Ce mi-e Nuţu Cămătaru, ce mi-e Roberta Anastase, ca să dau doar un exemplu!?

miercuri, 13 iunie 2012

Asta-i UE! Uite-o, nu e!



Recunosc, cu mâna pe inimă, că sunt unul dintre oamenii care habar n-au despre funcţionarea UE, dar, spre deosebire de alţii, eu nu-mi dau cu părerea despre aceasta. Nici măcar la mine în familie, darămite în faţa unei ţări întregi, cum fac profesorii ăia de la televiziuni. Ca să mă dumiresc cum funcţionează această „maşinărie complexă, democratică, dar relativ greoaie”, l-am ascultat ieri, cu sufletul la gură, pe preşedintele nostru, scos la bătaie de recenta Declaraţie a Parlamentului României cu privire la reprezentarea europeană a ţării noastre.
Timp pierdut! Pentru că, în loc să mă dumiresc, m-am afundat şi mai mult în ceaţă. Mai ales în privinţa acelui „bucuclaş” articol 15 din Tratatul Uniunii Europene, care spune, citez din document: „Consiliul European oferă UE impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi defineşte orientările politice generale.”, dar „nu ia decizii” (citat din domnul Băsescu). Să fie vorba de impulsuri electrice sau electomagnetice sau de „forţă, imbold, stimul capabil să determine o acţiune, o mişcare” (DEX)? Orice ar fi, eu cred că, fără luarea unei decizii, nu se dă drumul impulsurilor, aşa, aiurea, de către electricianul de serviciu de la UE, care, din greşeală, apasă pe un comutaor, în timp ce încearcă să şteargă urmele lăsate de trecerea unei muşte. O decizie trebuie luată de cineva, ca să ştie electricianul măcar la ce oră dă drumul impulsurilor şi cât le lasă să zbârnâie prin cabluri, că dacă astea, impulsurile, mai ajung până în România, să zicem, nu-l interesează pe el.
Timpul n-ar fi piedut să văd eu ce şi cum este cu doamna UE, pentru că astăzi, undeva mai după-amiază, preşedintele îşi reia prelegerea în faţa ziariştilor şi, prin intermediul acestora, a întregii ţări. Pe mine, însă, m-a pierdut de muşteriu. Ce rost are să-mi pierd timpul, mai ales că l-am auzit pe preşedinte, spunând cu gura lui: „Sunt unul dintre politicienii români care au participat la scrierea acestui Tratat, fără să îl scriu cu mâna”.
De-asta n-o să înţeleg eu niciodată cum stă treaba cu UE...

marți, 12 iunie 2012

Merg clujenii la votare


(după Mihai Eminescu)

La un semn, deschisă-i calea şi intră semeţ în Cluj
Fostul premier ce-n viaţă a făcut tot timpul sluj.
- Tu eşti, Tişe? - Da, Emile! - Am venit din Capitală,
Să cuceresc Primăria, c-am auzit că e goală!
Da`, ia zi, Aline, frate, unde e Sorin Apostu,
Să-i mulţumesc, ca tot omu`, că mi-a lăsat liber postu`?
- Orice gânduri ai, Milică, şi orice doreşti a face,
Nu mai scormoni rahatul, lasă-l pe Sorin în pace,
Că e cercetat, săracul, pentru luarea de mită
Şi-o să tragă pentru asta, fie-i pedeapsa primită!
Da`, ia stai puţin, Emile! Hai, că, iarăşi, mă uimeşti!
Tu n-ai auzit de asta, când erai la Bucureşti?
S-a vorbit destul prin presă că la noi, în Cluj Napoca,
Nici un contract nu se-ncheie, la primărie, pe moca.
Despre astea, îţi spun sincer, chiar că n-am avut habar,
Dar tu eşti mai în problemă, c-ai fost o vreme primar
Şi, de-ar fi să-i dau crezare avocatului lui Stoia,
Toate se făceau pe-aicea, după cum îţi era voia.
- Cum, când eu, ca prim ministru, aveam ţara la picioare,
Tu cutezi să pui asupra-mi acest semn de întrebare?
O, tu nici nu visezi, măi,Tişe, câţi în calea mea s-au pus,
Ponta şi cu Antonescu m-ar fi vrut demult răpus
Şi-n partidul meu de suflet sunt destui ce-mi râvnesc locul,
Numai că, din fericire, nu prea le-a surâs norocul.
Dacă nu ieşeau în stradă viermii ăia, ciumpalacii,
Eram premier şi-acuma, nu un prost la coada vacii,
Să-i rânesc iar bălegarul şi s-o hrănesc cu coceni.
Singura speranţă, astăzi, mi-o pun iarăşi în clujeni.

Şi abia tăcu sărmanul... Ce mai freamăt, ce rumoare!
Cete, cete, vin clujenii, vin cu toţii la votare,
Un cuvânt despre hoţie nu auzi, toţi tac chitic
Şi punându-şi votu-n urnă, îl fac mare pe-un pitic.

luni, 11 iunie 2012

La greu...



Gata! De-acum, m-am liniştit! Mi s-a luat piatra de pe inimă! Dar, ce spun eu piatră?! Ditamai pietroiul mi s-a luat. Pentru aceasta, mulţumesc din inimă exit poll-ului! Până la ora 21,00, când era el programat să apară la tv, simţeam aşa, ca o apăsare pe inimă. Nişte întrebări mă tot sâcâiau, mai ceva decât ţânţarul ăla leşinat de foame şi însetat de sânge care se strecurase prin ochiurile plasei de la geam. Dacă s-a răzgândit şi ne lasă la greu? Dacă s-a supărat pe noi, că, de!, oameni suntem şi mai greşim, şi ne-a lăsat de izbelişte? Cine îi va mai susţine pe cei 368.720 de copii din sector?  Şi pe pe cei 379.860 de bunici cine o să-i mai ajute? Da` cu noi, noi ăştia care nu mai suntem copii, da` nici bunici n-am ajuns până la vârsta asta, ce-o să se întâmple dacă el, Doamne, fereşte!, ne-a lăsat de capul nostru? Ca să nu mai vorbesc de cele peste 1700 de blocuri, printre care şi al meu, care vor rămâne neanvelopate.
Degeaba au încercat adversarii politici să-i deturneze mesajul transmis cu ajutorul benerelor ce flutură pe fiecare stâlp de iluminat din sector, lipind peste acesta un altul, scris pe o bandă neagră: „Eu v-am furat la greu”. Îl citisem de atâtea ori pe cel cu „Eu nu vă las la greu”, că nu mi-l mai puteam scoate din cap. Şi, totuşi, dacă...
Prima uşurare, cam prin zona auriculului stâng, am simţit-o mai după-amiază, când vecinele mele, vreo zece la număr - pe care le cred în stare să doarmă cu poza lui sub pernă, la fel cum primarul ăla dintr-o comună prahoveană (O mai fi, oare? Primarul, nu comuna!) doarme cu poza Elenei Udrea - s-au ridicat de pe banca din faţa blocului şi, după ce şi-au scuturat cojile de seminţe din poală, au pornit voioase spre secţia de votare. Înseamnă că nu e totul pierdut, mi-am zis, punându-mi toate speranţele în exit poll. Şi, bine am făcut, pentru că piatra pe care o aveam pe inimă, mai puţin în zona auriculuiu stâng, s-a dus, de cum a apărut exit poll-ul. Aşadar, nu ne-a lăsat la greu nici de data asta! Pentru mine, el nu mai este doar primarul care este. El este primarul care va fi. Sau, mă rog, va fi primarul care este. Şi peste patru ani, şi peste opt, şi peste... Pentru că şi atunci, mai mult ca sigur, ne va fi greu. Iar el nu se va îndura să ne lase. Pentru asta, şi noi îl vom vota. Mereu. La greu...

miercuri, 6 iunie 2012

Transparenţă, da! Discriminare, ba!


Mă, fraţilor, asta îmi plăcu mie la guvernu` ăsta.  Că dădu dovadă de transparenţă, de cum să instală. Bună şi transparenţa asta! E ca şi cum fomeia ar trage transperantele. Ori ca să pătrunză soarele în odaie, ori să vază cine mai trece pă uliţă. Aşa şi guvernu`! Dădu jos transperantele, ca să vedem noi cam cum stau lucrurile păn ograda lui. Aşa aflarăm noi, dintr-o ordonanţă d-aia la repezeală, pă care o deteră astăzi, că să pune capăt cheltuielilor astea cu protocolu` şi deplasările. Cum? Păi, foarte simplu! Mai întâi, „miniştrii, miniştrii delegaţi, secretarul general al Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat, personalul încadrat în funcţii asimilate acestora, primarii, viceprimarii, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene, consilierii locali, precum şi înalţii funcţionari publici, pe perioada deplasărilor în străinătate vor putea fi însoţiţi de cel mult două persoane”. Dupe capu` meu, una e, sigur, amanta, iar a doua e musai să fie o persoană de încredere, ca să nu afle soţia lu ăla care să plimbă în străinătate, pă banii statului, din cine e formată delegaţia.
Partea ailaltă, cu reducerea cheltuielilor de protocol nu prea o înţelesei io, că-i încurcată rău. Dacă nu mă credeţi, iote că v-o spui şi vouă! Literă cu literă: „Totodată, conform proiectului de OUG, din fondurile publice, vor putea fi achiziţionate tipărituri şi alte bunuri pentru acţiunile de reprezentare şi protocol, precum şi pentru zile festive şi onomastice, în condiţiile legii, numai pentru cele organizate la nivelul Preşedintelui României, Preşedintelui Senatului, Preşedintelui Camerei Deputaţilor, Primului-ministru, Preşedintelui Curţii Constituţionale, Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintelui Curţii de Conturi, miniştrilor şi celorlalţi conducători ai instituţiilor şi autorităţilor publice centrale şi locale cu rol de ordonator principal de credite”. Carevasăzică, cu ăştia de-s preşedinţi scăparăm mai uşor, cu onomastica lor, că ie doar câte unu. La fel şi cu Primul-ministru şi cu miniştrii. Da` ce ne facem, mă, fraţilor, cu ăilalţi, cu conducătorii instituţiilor şi autorităţilor publice centrale şi locale cu rol de ordonator principal de credite? Ieste primaru` ordonator principal de credite? Ieste. Şi cam câţi primari avem noi în ţară? Păi, dacă avem 320 de oraşe, din care 104 municipii, şi peste 2700 de comune, faceţi şi voi socoteala!
Şi dacă unii dintre primari s-au procopsit cu mai multe onomastice, că mai văzui şi din ăştia? Când să născu omu`, plecă tac`su să-l declare la primărie, da` să abătu mai întâi pă la crâşmă, să să bucure şi alţii de bucuria lui. Când ajunse în faţa notarului, nu-şi mai aminti, sireacu, cum vruse muierea să-l cheme pă ăla micu` şi, ca să fie sigur că nu greşeşte, îi înşiră notarului câteva din numele sfinţilor pă care le citise el pă pereţii bisericiii din sat. Păntru ăştia ce face guvernu`, le măreşte bugetu`? Io crez că nu-i corect. Numa` aici, la onomastici, nu aveam discriminare...

Fane Sucitu

Nici să te sinucizi nu mai poţi!



Supărat că i s-a refuzat custodia copilului, un bărbat a încercat să se sinucidă. Nimic deosebit, pentru că nu este primul şi nu va fi nici ultimul! Dacă ar fi reuşit să ajungă în vârful stâlpului de înaltă tensiune pe care îl luase cu asalt, rezultatul ar fi fost garantat sută la sută. Fie ar fi fost „prăjit” de curentul de înaltă tensiune, fie corpul său s-ar fi strivit, în urma căzăturii de la cei peste 30 de metri, cât măsoară un astfel de stâlp. Şi într-un caz şi în altul, sinuciderea era asigurată.
Ghinion, însă, pentru că, alertate, au sosit la faţa locului tot felul de forţe, printre care şi luptători din trupele speciale. După lungi dar fără de succes parlamentări, vajnicii luptători, văzându-se ameninţaţi de cuţitul pe care sinucigaşul în devenire îl ţinea, probabil, în dinţi, mâinile, la fel şi picioarele, fiindu-i ocupate cu căţăratul, au trecut la folosirea armamentului din dotare. Bine instruiţi, au făcut-o ca la carte, trăgând mai întâi cuvenitele focuri de avertisment. Şi ştim cu toţii, chiar şi cei care nu au făcut armata, că focul de avertisment nu este pentru... divertisment şi nu se trage aiurea, ci doar în aer. Nici măcar în vânt. Numai că în aer, acolo unde se duceau gloanţele slobozite din puşcoace, era bietul om care mai avea puţin şi şi-ar fi văzut acţiunea încununată de succes.
Cum el îşi propusese să se sinucidă, nu să moară împuşcat, a lăsat-o pe altă dată cu suicidul, coborând de pe stâlp ceva mai repede decât urcase. 
Un eşec pentru el, un succes pentru luptătorii din trupele speciale...

luni, 4 iunie 2012

Căldură mare, monşer!



Numai de asta nu-mi ardea mie astăzi, să stau în soare, la 33 de grade la umbră,  şi să-l ascult pe adolescentul care, de cum am coborât din maşină, mă abordase, turuind ceva despre un proiect de suflet al primarului de sector, acest proiect fiind, zicea adolescentul, învăţământul. I-am făcut semn că mă grăbesc şi atunci, mai mult alergând după mine, mi-a întins un pliant din teancul pe care îl avea în braţe. „Ce să fac eu cu ăsta?”, l-am întrebat, în timp ce căutam lista de cumpărături fără de care nu plec de acasă. „Faceţi ce vreţi! ... faceţi vânt...”, am mai auzit în urma mea.
Când mi-am aruncat privirea peste pliant, nu mi-a venit a crede ce-mi auziseră urechile. Cum adică să-i fac vânt? Tocmai lui Vanghelie care, în timp ce „ei au tăiat pensii şi salarii”, el a „susţinut familii”? Privindu-i poza care vorbeşte de la sine despre această preocupare a lui, parcă îmi şi vedeam familia, toată cu salariile şi pensiile tăiate de EI (ştiţi voi care ei), cum a fost, este şi va fi susţinută de braţele vânjoase ale lui Vanghelie. Şi atunci, cum să-i fac eu vânt peste şase zile, la alegeri? Or fi vrând alţii să-i facă vânt. Treaba lor!
Ridicând ochii de pe pliant, ca să nu fiu din nou atenţionat într-un mod cât se poate de civilizat, specific zonei Rahova (Uită-te, boule, pe unde mergi!), am răsuflat uşurat. Pe trotuar şi în piaţă, toată lumea îşi făcea vânt cu pliantul primit de la tinerii care mişunau prin zonă. Deci, asta îmi spusese tânărul! Că pot să-mi fac vânt, nu... să-i fac vânt. Surdul nu le aude...



sâmbătă, 2 iunie 2012

Gata cu alegerile!

(o scrisoare de la Fane Sucitu)

Mă, fraţilor, degeaba stătui io la pândă zilele astea, ca nu care cumva funu din şobolanii pripăşiţi pă lângă PDL-ul lu` Băsescu să să furişeze în sectoru` nostru, binecuvântat de Dumnezeu, da` mai ales de Vanghelie, că tot scăpă unu`. E drept că şobolanu` ăsta nu-i de la PDL, ci de la partidu` lu` Oprea, da` tot un drac! Acu`, că scăpă, scăpă, da` io cum de nu-l văzui? Probabil că să strecură pă când io mă proţăpisem în faţa oglinzii şi probam costumu`de ginerică`, pă care muierea îl scoase de la naftalină şi mă obligă să-l îmbrac, punându-mă să-mi sug burta, până la refuz, şi să aplic metoda "stânga păste dreapta şi cămaşa-n pantaloni", ca să vază dacă are cu se să mă înţolească, pă 10 iunie, când o să meargă ea la vot, iar io e musai s-o însoţesc, păntru că nu a avut timp până acu` să-şi ia permisu` de conducere.
Mă, fraţilor, degeaba efortu` meu cu suptul burţii, degeaba să dădu muierea de ceasu` morţii ca să mă pregătească să merg, pă 10 iunie la vot, că soarta noastră fuse crudă astă dată, păntru că, fără acordul meu şi al muierii, să stabili cine să fie primar în sectorul nostru. Adicătelea, la noi în sector, nu mai e nevoie de alegeri, pentru că, deja, să hotărî cin să fie primar. Carevasăzică, scăparăm de Vanghelie şi în locu` lui veni unu` nou, Romanescu, care, cum să văzu la Primărie, cum îşi făcu carte de vizită şi o trimise la toată lumea din sector. Nu ştiu dacă o iexpedie cu Poşta Română, că ăştia, cică, ar avea nişte probleme pă care musai să le rezolve! Da`, oricum, io o primii. Şi, ca să mă credeţi, vo arăt şi vouă. Iaca, na!



vineri, 1 iunie 2012

Urări reciproce




Noroc cu „Ziua Rezervistului Militar”! Altfel domnul Traian Băsescu nu ar fi avut avut prilejul (de ce nu plăcutul prilej?) să ne adreseze nouă, cadrelor militare în rezervă şi în retragere, „ un salut călduros, împreună cu cele mai alese urări de sănătate”. Uitând de „pensiile nesimţite” pe care le-am avut şi pe care s-a străduit din răsputeri, împreună cu sluga sa credincioasă, Boc, să ni le ciunţească, pentru a le face cât mai „simţite”, şi-a amintit brusc de acest „ segment socio-profesional distinct, specializat al societăţii, pe care fiecare stat şi fiecare Armată caută să-l administreze cu deosebită grijă”, cadrele militare în rezervă şi în retragere, „componenta de rezervă, menită ca în caz de nevoie să completeze componenta activă, permanentă” a Armatei.
Şi-a adus apoi aminte, „cu uşurinţă”, de faptul că „toate izbânzile politice ale României au fost legate de Armată, fie că ne referim la Războiul de Independenţă, Primul Război Mondial sau la cel de-al Doilea Război Mondial”. Punct! Păcat că veteranii din Războiul de Independenţă şi din Primul Război Mondial nu au putut să se bucure de aprecierile elogioase ale preşedintelui României de astăzi. Doar cei din al Doilea Război Mondial o pot face. Şi nici aceştia toţi. Doar câţiva. Câţi vor fi mai rămas în viaţă!?
De preţuirea pe care o acordă Asociaţiilor noastre pentru activitatea desfăşurată „în plan militar, social, obştesc, precum şi în domeniul creaţiei culturale, ştiinţifice, istorice, care poartă emblema experienţei, înţelepciunii şi maturităţii” ne-am convins în toată această perioadă care s-a scurs de la declanşarea procesului de reducere a pensiilor militare, proces al cărui iniţiator a fost. Nu am înţeles, însă, ce a vrut să spună în fraza următoare: „ Acum, la vârsta deplinei maturităţi, continuaţi, cu aceeaşi exemplară dăruire, să aduceţi importante servicii sistemului naţional de apărare şi societăţii noastre”. Seamănă, mai degrabă, a constatare. Ceea ce mă face să fiu mândru de camarazii mei care aduc „importante servicii...” Dacă ar fi fost un îndemn, ar fi pus semnul exclamării. Dar dacă ar fi fost un îndemn, cui ar fi fost adresat? Celor pe care, în ultimii ani, i-a umilit cât pentru două vieţi?
Şi, pentru ca tacâmul să fie complet, nu uită preşedintele nostru să ne amintească, dacă noi vom fi uitat, că „exemplul de abnegaţie şi devotament” pe care l-am dat, „cu generozitate şi tenacitate”, generaţiilor de tineri care s-au format sub îndrumarea noastră, constituie, astăzi, „pilde demne de urmat de către cadrele active, în îndeplinirea unor sarcini şi misiuni specifice atât în ţară, cât şi în teatrele de operaţii”.
La urările de „sănătate şi linişte sufletească” pe care ni le transmite, asigurându-ne „de tot respectul şi preţuirea”, cum aş putea să-i răspund decât urându-i să aibă liniştea sufletească pe care am avut-o eu în aceşti ultimi doi ani?! La fel şi sănătatea! De respectul şi preţuirea mea nu-l pot asigura.