Urări reciproce

Noroc cu „Ziua Rezervistului Militar”! Altfel domnul Traian Băsescu nu ar fi avut avut prilejul (de ce nu plăcutul prilej?) să ne adreseze nouă, cadrelor militare în rezervă şi în retragere, „ un salut călduros, împreună cu cele mai alese urări de sănătate”. Uitând de „pensiile nesimţite” pe care le-am avut şi pe care s-a străduit din răsputeri, împreună cu sluga sa credincioasă, Boc, să ni le ciunţească, pentru a le face cât mai „simţite”, şi-a amintit brusc de acest „ segment socio-profesional distinct, specializat al societăţii, pe care fiecare stat şi fiecare Armată caută să-l administreze cu deosebită grijă”, cadrele militare în rezervă şi în retragere, „componenta de rezervă, menită ca în caz de nevoie să completeze componenta activă, permanentă” a Armatei.

Şi-a adus apoi aminte, „cu uşurinţă”, de faptul că „toate izbânzile politice ale României au fost legate de Armată, fie că ne referim la Războiul de Independenţă, Primul Război Mondial sau la cel de-al Doilea Război Mondial”. Punct! Păcat că veteranii din Războiul de Independenţă şi din Primul Război Mondial nu au putut să se bucure de aprecierile elogioase ale preşedintelui României de astăzi. Doar cei din al Doilea Război Mondial o pot face. Şi nici aceştia toţi. Doar câţiva. Câţi vor fi mai rămas în viaţă!?

De preţuirea pe care o acordă Asociaţiilor noastre pentru activitatea desfăşurată „în plan militar, social, obştesc, precum şi în domeniul creaţiei culturale, ştiinţifice, istorice, care poartă emblema experienţei, înţelepciunii şi maturităţii” ne-am convins în toată această perioadă care s-a scurs de la declanşarea procesului de reducere a pensiilor militare, proces al cărui iniţiator a fost. Nu am înţeles, însă, ce a vrut să spună în fraza următoare: „ Acum, la vârsta deplinei maturităţi, continuaţi, cu aceeaşi exemplară dăruire, să aduceţi importante servicii sistemului naţional de apărare şi societăţii noastre”. Seamănă, mai degrabă, a constatare. Ceea ce mă face să fiu mândru de camarazii mei care aduc „importante servicii...” Dacă ar fi fost un îndemn, ar fi pus semnul exclamării. Dar dacă ar fi fost un îndemn, cui ar fi fost adresat? Celor pe care, în ultimii ani, i-a umilit cât pentru două vieţi?

Şi, pentru ca tacâmul să fie complet, nu uită preşedintele nostru să ne amintească, dacă noi vom fi uitat, că „exemplul de abnegaţie şi devotament” pe care l-am dat, „cu generozitate şi tenacitate”, generaţiilor de tineri care s-au format sub îndrumarea noastră, constituie, astăzi, „pilde demne de urmat de către cadrele active, în îndeplinirea unor sarcini şi misiuni specifice atât în ţară, cât şi în teatrele de operaţii”.
La urările de „sănătate şi linişte sufletească” pe care ni le transmite, asigurându-ne „de tot respectul şi preţuirea”, cum aş putea să-i răspund decât urându-i să aibă liniştea sufletească pe care am avut-o eu în aceşti ultimi doi ani?! La fel şi sănătatea! De respectul şi preţuirea mea nu-l pot asigura.