vineri, 21 decembrie 2012

Din înţelepciunea poporului român

Dacă nu punem la îndoială înţelepciunea de veacuri a poporului român, înseamnă că beţia, această meteahnă a omului, are rădăcini adânci pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Altfel nu am fi avut astăzi proverbul „Beţivul iese la iveală ca păduchele în frunte”. Cum o fi ieşind această mică lighioană în frunte, habar nu am şi nici nu îmi supun mintea la cazne pentru a mă dumiri. Dar am văzut astăzi ceva la televiziunile noastre de ştiri care m-a făcut să pricep cât de cât cum stau lucrurile. Deschid televizorul pe la ora zece, zece şi ceva şi ecranul mi se umple de figura impozantă a proaspătului parlamentar Gigi Becali. Mut pe alt post şi îl văd pe Gigi Becali plimbându-şi bustul prin spaţiul dintre tribuna oficială, sau cum i-o fi mai spunând, şi restul sălii. Apăs, la nimereală, pe un buton şi îl văd pe Becali discutând, ce dracu o discuta el!, cu alţi proaspeţi sau mai vechi parlamentari. Insist, dar degeaba. Cum o dau, cum o întorc, nu scap de acest coşmar. De data asta, imparţialul Jiji vorbeşte despre diavoliţa Macovei şi cerşetorul şi pârâciosul Băsescu... Pe la ora prânzului, deschid din nou televizorul şi ce credeţi că văd? Aţi ghicit! Pe Gigi Becali stând potolit pe scaunul său, care nu putea fi decât în primele rânduri ale sălii, ronţăind ceva dintr-o pungă. Mai către seară, fac o ultimă încercare de a vedea şi eu ceva serios la televiziunile noastre de ştiri, de altminteri concurente, şi apăs pe un buton. Nici nu mai ştiu care. Stupoare! La comisia juridică unde sunt audiaţi viitorii miniştri, cine îşi dădea importanţă, stând în dreapta doamnei Mona Pivniceru? Nimeni altul decât Gigi Becali. Păduchele din proverbul nostru...

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Cu tilivizoru`, îmi pieri umoru`

Mă, fraţilor, cum aflai eu de la un leat de-al meu că mâine, adicătelea azi, mai dupe prânzu` ăl mare, preşedintele meu va fi dat pă sticlă, în direct, la RTV, nu-mi mai găsii locu`. Aşa, cam la cinci minute şi ceva, trăgeam cu ochiu` la ceas, de intră muierea la bănuieli, că cum am fo întâlnire d-alea cum aveam cu ea pă vremea când încă nu ne luaserăm cu acte în regulă. Că, dupe aia, nu prea ne mai întâlnirăm. Dupe ce îi spusei io ce şi cum, să linişti. Da`, io nu. Păi cum să mă liniştesc, mă, fraţilor, când urma să-l văz pă preşedintele meu. Cum, care preşedinte? Pă Mircea Dogaru, că io alt preşedinte nu cunosc. Iote, mă, ce le dete lor păn cap! Vă gândirăţi la Băsescu, aşa-i? Păi când m-auzirăţi voi pă mine că zisei fo dată că ăsta ar fi preşedintele meu? Haida, de!
Ca să nu mă ia emisiunea ca din oală, dădui fuga la prăvălia din colţ şi cerui două baterii. Nu de vin, mă, că nu beau eu vin d-ăla dă surcele, doar am zaibăru` meu, ce dracu`. Baterii păntru telecomandă cerui, că alea vechi ierea iexpirate deja. La întoarcere, trecui pă la un vecin, electrician de meserie, şi-l rugai să vie să-mi verifice siguranţele de la tablou. Asta aşa, păntru siguranţa mea. Da câte nu făcui, ca să poci vedea emisiunea în linişte!
O grijă mai aveam io, ca nu cumva să bage ăştia de la tilivizor fun breaking news, tocma când urma să apară preşedintele meu. Da`, îmi trecu. Îmi trecu, păntru că ăsta de să cheamă breaking news fuse aseară, când ne iexplică Băsescu ce şi cum stă treaba cu toate alea în ţara asta. Mă, fraţilor, aşa-i când îşi vâră dracu` coada! Băsescu stătu cuminte la Cotroceni, nu veni la tilivizor. Veni în schimb muierea aia, Monica Tatoiu. Nici nu tăcu bine moderatoarea, că asta să băgă în vorbă. Că să băgă, să băgă, da` nu mai reuşea nimeni s-o scoaţă. Mă, fraţilor, cum o văzui, cum simţii că mă ia cu fierbinţeli, chit că-mi luasem hapurile păntru tensiune. Ca să nu păţesc dracului ceva, închisei tilivizoru. Da`, ce zic io că-l închisei, că să-nchise singur, când dădui cu telecomanda de pământ, de să-mprăştiară bateriile noi, nouţe păn toată casa.
Iote, d-asta zisei io în capu` rîndurilor de faţă că cu tilivizoru`, îmi pieri umoru`. Adică mă înfuriai, Da`, mă înfuriai rău de tot, ce mai! Acu`, dupe ce îmi mai trecu, stau şi mă-ntreb şi io. Mă, fraţilor, muierea asta n-o fi având bărbat, s-o ţie p-acasă, să nu mai umble lelea păn toate tiliviziunile? Zic şi io, nu dau cu paru`...

luni, 12 noiembrie 2012

Rondelul unui dor nespus

Mi-e dor nespus de o vacanţă
la mare-n luna lui Cuptor,
dar la bugetul meu minor
atârnă straşnic în balanţă
preţul plătit acestui dor
de ne-mplinit, cu siguranţă.
Mi-e dor nespus de o vacanţă
la mare-n luna lui Cuptor,
dar fi-va unicul decor
în care să-mi mai pun speranţă,
măcar aşa, de circumstanţă,
la Căciulata, un izvor.

Mi-e dor nespus de o vacanţă…

vineri, 9 noiembrie 2012

Psalm

(după Tudor Arghezi)

Tare sunt leneş, Doamne, şi beţiv,
Copac pribeag într-un pustiu,
Îndură-Te, fii milostiv
Şi dă-mi o sticlă de rachiu!
Tânjesc din greu dup-o ţigară
Şi-mi arde-n vâlvătaie gâtul,
Că n-am băut nimic de-aseară,
Îndură-Te de amărâtul
Şi nu-l lăsa pradă durerii,
O, Doamne mila Ta să-l bată,
Trimite-i, dar, în faptul serii,
Din când în când, şi câte-o fată!

vineri, 2 noiembrie 2012

O poezie... de-o palmă

Am tot fost întrebat zilele astea, după ce mi-a apărut volumul de parodii „Tolba cu săgeţi”, când am scris prima parodie. Tot scormonind eu în raniţa cu amintiri, am dat peste una de pe vremea când încercam din greu să mă obişnuiesc cu bocancii cazoni şi cu acel „costum” kaki confecţionat dintr-un material a cărui compoziţie nu o ştiu nici astăzi. Oricum, din tablă nu era, pentru că tabla e mai fină.
Dar nu despre asta voiam să vă povestesc. Atunci, la Sibiu, mi-am amintit de prima mea parodie pe care o scrisesem cu mult timp în urmă. Când am scris-o, nu ştiam că se cheamă parodie. Cine învaţă în clasa a patra despre acest gen de literatură? Să revenim, deci la Sibiu! Într-una din zile, mă cheamă la el secretarul cu propaganda, cu care eram la pertu pe jumătate, pentru că numai dumnealui îmi zicea pe nume, şi îmi spune. „Ilie, până mâine, să-mi scrii şi mie o poezie pentru gazeta de perete!” „Am înţeles!”, răspund eu scurt, milităreşte, fără să întreb despre ce să fie vorba în poezie. Eram cătană bătrână şi mă orientam de-acum. Se apropia 26 ianuarie şi venea ziua lu` tovarăşul ăl mare, de la Bucureşti, comandantul nostru suprem. „Cât să fie de mare, tovarăşe locotenent-colonel?” întreb eu. „Aşa, de-o palmă!”, îmi zice tovul şi, ca să pricep mai bine, îmi arătă acea parte a corpului omenesc denumită astfel. Eu, în loc să răspund aşa cum fusesem învăţat de mai micii mei comandanţi, adică să spun „Am înţeles!” şi să trec imediat la executarea ordinului, încep să râd în hohote şi cu greu reuşesc să-i spun: „Îmi pare rău, tovarăşe locotenent-colonel, dar eu poezii... de-o palmă nu mai fac”. Cum dădea semne că s-a enervat deja pentru că refuz să-i execut ordinul, i-am povestit cum stă treaba.
Aşadar, în clasa a patra, nu am ce face şi îl iau eu în peniţă pe un coleg de-al meu mai mare cu vreo trei ani. Eram colegi, pentru că îi fusese aşa de dragă clasa a patra, încât nu se mai îndura să se despartă de ea. Cum fusese prins de director cu... iarba dracului, i se scăzuse iar nota la purtare. În loc să-l compătimesc, mă apuc într-o zi şi scriu ceva care să semene cu poezia aceea patriotică din care îmi mai amintesc şi astăzi nişte versuri. Cred că o ştiţi şi voi. „Dă-mi, tăticule, şi mie/ O lopată şi-o mistrie,/ Să mă duc pe şantier,/ Să mă fac brigadier...” Numai că eu am scris cam aşa: „Dă-mi, tăticule, şi mie/ Nişte tutun şi hârtie/ Şi-altă dată nu-ţi mai cer,/ Până ajung pionier./ Cu mânuţele-astea două,/ Îmi fac o ţigară nouă/ Şi-o fumez de supărare,/ Că am şapte la purtare!”
Câte palme şi pumni am primit de la colegul meu mai mare şi mai voinic, după ce directorul şcolii a afişat versurile respective la gazeta de perete, numai eu ştiu. De-asta i-am spus eu secretarului cu propaganda că nu mai scriu poezii... de-o palmă.

miercuri, 31 octombrie 2012

Imparțial, ca tot românul...


Gata, m-am lămurit! Din cărți nu scoți bani! Nu-i scoți nici măcar pe cei pe care i-ai cheltuit, darămite să te îmbogățești. Musai să mă orientez către altceva! Ce-ar fi să mă apuc să scriu și să vând slogane electorale, pentru că tot bate campania la ușă? Deja, primul e gata. Și cred că ar merge la orice partid. S-ar putea să-mi sară în cap cei de la ”Academia Cațavencu” și să spună că i-am copiat, pentru că, pe la începutul anilor `90, aveau pe frontispiciul revistei următorul slogan: ”Cititorii noștri sunt mai deștepți decât noi”. N-au decât să mă acuze, că doar n-oi fi eu primul și utimul căruia să i se pună un plagiat în spate.
Așadar, iată sloganul cu care cred că am să dau lovitura: ”Ciorditorii noștri sunt mai șireți decât ai lor!”. Nu-i așa că merge? Și nici nu pot fi acuzat de partizanat politic, cum mi s-a mai întâmplat pe aici.

marți, 30 octombrie 2012

Mintea românului cea de pe urmă

Doamne, ce prostie era să fac! Când tocmai eram pe punctul de a-l ruga pe domnul Dan Diaconescu, în direct şi la o oră de maximă audienţă, să mă treacă şi pe mine pe listele de candidaţi, mi-am amintit că o prezicătoare din alea aduse de el, pe vremea când avea televiziunea într-o garsonieră, a strecurat, printre fularele cu care era legată la ochi, ceva care suna mai mult a ameninţare decât a prezicere. „Vedeţi că domnul Dan vă coace ceva pentru ultima lună din 2012!” a zis prezicătoarea. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că prezicătoarea mi se adresează direct mie. Senzaţional!, am zis eu în gând, ca să nu-mi trezesc soţia care, fiind trecut de miezul nopţii, dormea, ce era să facă.
N-am dat importanţă atunci, dar acum am ajuns să-i dau dreptate prezicătoarei. Pentru că, iată ce i-a mai trecut prin căpuşorul ăla mic lui domnu` Dan! Să-i oblige pe candidaţii partidului său să semneze un "contract" cu clauză de reziliere, înainte de a intra în cursa pentru un loc de deputat sau senator. Potrivit acestui contract, parlamentarul ales pe listele partidului nu poate migra la un alt partid. În cazul în care o face, trebuie să vireze în contul PPDD suma de două milioane de euro.
Dacă nu mă opream la timp din elanul meu postrevoluţionar, nu eram bun de plată? Eram! Pentru că, până la urmă, tot mă certam cu cineva de prin partid, cum ar fi Liliana Mincă, de exemplu, că asta e rea de gură, şi-l părăseam pe domnu` Dan, când îi era lumea mai dragă. Plecam eu, că Liliana nu prea mai are pe unde merge, că ea a fost cu toate partidele. Şi, dacă plecam, nu scoteam eu două milioane de euro din buzunar, că în conturi nu am, să-i dau lui domnu` Dan? Scoteam!

luni, 29 octombrie 2012

Pentru curioşii din Sectorul 5 şi nu numai!

Cum am citit eu că publicaţia sau, mă rog, ce o mai fi ea, „Capital Top 300 - cei mai bogaţi români” este disponibilă la chioşchiurile de ziare, începând de astăzi, 29 octombrie, cum am lăsat deoparte toate treburile şi am alergat într-un suflet la cel mai apropiat chioşc, hai să nu-i zic „de ziare”, că acolo nu găseşti decât „Libertatea” şi „Cancan” care, după părerea mea, nu sunt ziare. La chioşc, lume multă. Mai multă decât pe vremea când primarul Vanghelie mai dădea câte o sticlă de ulei şi o pungă de mălai.
Bag seamă că toţi se treziseră cu noaptea în cap, după ora de iarnă, desigur, ca să pună mâna pe respectiva publicaţie. Dacă nu să o cumpere, măcar să o pipăie. Sau să se uite la vreo poză de-a ăstora de-s cei mai bogaţi români. La chioşc, nici pomeneală de aşa ceva. Acuma, una din două, ori se vânduseră toate exemplarele, ori cei de la Difuzare nu au trimis niciun exemplar în cartierul meu, având în vedere compoziţia socio-profesională a electoratului devotat trup şi suflet lui Vangelie.
Curios din fire, nu m-am lăsat şi am intrat pe Google. Aşa am aflat că România mai are doar doi miliardari, faţă de cinci, în 2011. Ion Ţiriac, Dinu Patriciu şi familia Adamescu au devenit milionari. Frank Timiş a rămas cel mai bogat român, cu o avere estimată la 1,7 -1,75 miliarde de euro, urmat de Ioan Niculae, cu 1,7 miliarde euro. Averile cumulate ale celor mai bogaţi 300 de români au scăzut cu trei miliarde de euro în ultimul an, ajungând la 26,5 miliarde euro. Acum, după ce am aflat eu toate astea, m-am liniştit. Da`, musai să-i liniştesc şi pe ceilalţi curioşi din sectorul meu. Aşa că, le dau un sfat. Să stea cu ochii lipiţi de ecranul televizorului pentru că, de azi dimineaţă, numai despre asta se vorbeşete. Sfatul este valabil pentru cei care au televizoare şi nu le-a tăiat ENEL curentul. Cei care nu au televizoare şi cei care au, dar nu au curent, să deschidă calculatorul şi să citească aceste rânduri! Cum, adică, nu au calculatoare? Atunci să se scoale şi mâine dimineaţă cu noaptea în cap şi să se aşeze frumos la coadă la chioşcurile unde găsesc, sigur, „Libertatea” şi „Cancan”! Numai dacă, până mâine, nu le trece... curiozitatea.

miercuri, 24 octombrie 2012

Coana Tanţa, primul meu critic literar

Cum tot a fost ziua de azi una de hoinărit prin oraş, am zis să fac un drum şi pe la oficiul poştal din zonă, să expediez unor prieteni câte un exemplar din cartea mea proaspăt ieşită de sub tipar. Acolo, coadă mare, ca de obicei. De data asta, parcă şi mai mare, pentru că mă nimerisem exact când se schimbau turele.
- Fiţi amabilă, vă rog...
- Staţi la rând! veni prompt răspunsul oficiantei.
- Ştiţi, eu aş vrea...
- La noi toţi vrea câte ceva. Că nu vine nimeni doar să mă vadă pe mine.
Aştept liniştit la rând şi, când ajung în faţa duduii pe ecusonul căreia am citit „Tanţa”, cer politicos patru formulare pentru expediţie colete poştale şi patru formulare de mandat poştal. Mi-a luat ceva timp să le completez. Rubrici multe, spaţii înghesuite. După altă aşteptare, ajung iar în faţa doamnei Tanţa.
- Nu e bine, îmi zice, după ce îşi aruncă privirea peste primul formular.
- Ce nu e bine, îndrăznesc eu să întreb
- Nu e bine valoarea. Aţi trecut 13 lei. Ce face 13 lei?
- Cartea...
- Păi, cartea dumneavoastră valorează numai 13 lei?
- Aşa au stabilit cei din tipografie. Hârtia, cerneala, manopera...
- Treaba lor, nu mă intersează! Da` nu-i bine. Noi nu lucrăm cu valori mai mici de 20 de lei. Luaţi alte formulare şi treceţi la valoare 20 de lei!
Mă conformez, ce să fac! După ce se uită pe formularul de expediţie, dar şi pe mandatul poştal, doamna Tanţa mă fulgeră cu privirea.
- Dumneata ai timp de pierdut? Eu n-am.
- Păi, acum ce mai e?
- Nu se pupă. La valoare aţi trecut 20 de lei şi la ramburs numai 13. Mata nu ştii cât valorează cartea?
- Păi, atât valorează. 13 lei.
- Dacă valorează 13 lei, de ce aţi trecut 20 la valoare? Ca să vă daţi mare scriitor?
Am lăsat-o pe doamna Tanţa cu formularele în mână, am luat cărţile şi am plecat furios. Acum, una din două. Ori mă las de scris, ori scriu ceva mai acătării, pe măsura pretenţiilor doamnei Tanţa. Ca să se potrivească la rubrici...

duminică, 21 octombrie 2012

Impresii de duminică

Captură din Parcul Izvor

Azi am fost printre primii în Parcul Izvor, la activităţile prezentate de Ministerul Apărării în cinstea Zilei Armatei. Speram să fac şi eu rost de o mitralieră, de o grenadă, de ceva trebuincios la casa omului. Nu prea am avut noroc. Erau pe acolo nişte maşini din alea mari de luptă – PIRANHA, MRAP, HUMVEE, URO VAMTAC. Dar ce să fac cu astea? Unde să le parchez? N-am plecat, totuşi, cu mâna goală. Am luat şi eu ce s-a putut. Cum ar fi „Revista Forţelor Terestre”. Bună şi asta!


Sărăcie mare, monşer!

Când am văzut atâta puhoi de lume la manifestările din Parcul Izvor, mi-am zis că e rost de ceva fasole cu ciolan. Nici vorbă! De unde atâta ciolan, când asupra ăstuia s-au repezit destui şi l-au păpat de mult. Fasole, nici atât! Cu ce să mai cumpere fasole cei de la Apărare când, la a doua rectificare bugetară pe anul acesta, li s-au mai luat 3,9 milioane de lei din puţinul pe care îl aveau?!

Ale tinereţii valuri...

Dintre standurile organizate în Parcul Izvor, în cadrul manifestărilor dedicate Zilei Armatei, cel mai mult am poposit la cel al compartimentului „Management Resurse Umane”, unde mi-a atras atenţia ghidul de orientare profesională „Alege cariera armelor”. Cu peste 40 de ani în urmă, când am ales această carieră, nu existau astfel de ghiduri. Şi astăzi, dacă ar fi să-mi aleg o carieră, tot către aceasta m-aş îndrepta. Cu o singură condiţie! Când ajung la finalul ei, să nu fie Băsescu preşedinte şi nici Boc prim-ministru. Pentru că prea şi-au bătut joc amândoi de cadrele militare în rezervă şi în retragere...


Când lucram împreună la o publicaţie militară, îi spuneam Răduţ. Nu-l alintam aşa pentru că ar fi fost cel mai tânăr dintre noi. Chiar aşa îl cheamă. Acum cred că ar trebui să-i spun domnul general...


Cam scumpă drăcovenia asta! Nu mi-o pot permite! Doar dacă nu plătesc întreţinerea vreo două-trei luni. Sau să aştept reîntregirea pensiei ciunţite de Băsescu şi Boc...



P.S.
Ceva mai mult m-am oprit şi la standul unde CRIV avea expuse nişte caricaturi reprezentându-i pe miniştrii postdecembrişti ai Apărării. Pentru cei care nu ştiu, CRIV este locotenet-colonel în rezervă şi îl cheamă Cristi Vecerdea. N-a ajuns colonel, pentru că, în loc să pună osul la treabă, cum se spune, a pus mai mult creierul. Printre caricaturi, am remarcat-o şi pe cea a lui Oprea. L-aş fi întrebat pe CRIV cum de a reuşit să facă o caricatură după...caricatură. Pentru că, zic eu, ce altceva a fost Oprea decât o caricatură de ministru?! Dar CRIV plecase şi el să-şi rezolve nişte treburi. Ca tot omul...

 

marți, 16 octombrie 2012

Aşteptarea României

(după ”Deşteptarea României”, de Vasile Alecsandri) 

Voi ce staţi în letargie, voi ce staţi în nepăsare,
N-auziţi, din studiouri, acel glas triumfător
Ce v-anunţă că e vremea să se facă o schimbare,
Să veniţi, cu mic, cu mare,
Să votaţi pentru popor?

Nu simţiţi cum, ascultându-l, cordul vi se înfioară,
Nu simţiţi cum decibelii lovesc zdravăn în timpan,
Când porniţi televizorul, dimineaţă, prânz şi seară,
Şi-l vedeţi (a câta oară?!),
Ţanţoş, pe micul ecran?

Iată! lumea se deşteaptă cu telecomanda-n mână,
Azi nimic nu mai contează, doar programele de ştiri,
Oricât de urgentă treaba, sine die se amână,
Că-i un ceas, o săptămână,
N-ai de ce să te mai miri.

PNL, în faţa lumii, l-a adus la-înaintare
Pe „Războinicul luminii”, în armură de arici,
Cu DD să se înfrunte, brav, pe câmpul de onoare
Şi să-l toace cu fervoare,
Precum toci carnea de mici.

Cum poţi tu, popor, rămâne condamnat întru orbire,
Cum de poţi să fii nevrednic de acest reformator,
Cum de nu-i arunci, în treacăt, un cuvânt de linguşire,
Lui ce, fără ostenire,
Luptă pentru viitor?

Până când să creadă lumea, o! săracă Românie,
Că nu ştii fiii-ţi destoinici să îi ocroteşti la sân,
Până când îi laşi pe unii să se ducă-n pribegie,
De folos putând să-ţi fie,
În Parlament de rămân?

Până când, sărmană ţară, nu dai către dânşii sfară,
Să-ţi strângi fiii de pe drumuri, să-i adăposteşti în cort,
Să te scuipe dinăuntru, nu ca alţii, de afară,
Făcându-te de ocară,
Fără prea mare efort?

Sculaţi, fraţi, din letargie, soarele vi se arată,
Nu se cade răsăritu-i peste ţară să rataţi,
Ahtiată de putere, într-o goană disperată,
Alianţa o erată
O să dea, dacă-l votaţi!

Hai, români, cu mic cu mare, fraţi ai mei întru simţire
Demnitatea cu Becali noi putem s-o dobândim,
Dovediţi-i lumii large c-aţi ieşit din amorţire
Şi primiţi-l cu iubire
Pe ”fratele” lui Vadim!

joi, 11 octombrie 2012

Microbul puterii

(după „Bacilul lui Koch”, de George Topârceanu)

Prea onorate doamne, distins auditor,
Subiectul odei mele pot spune că-i minor,
De nebăgat în seamă, e un subiect banal,
Deci nu ştiu câţi citi-vor ce scriu, pân` la final,
Chiar Muza, altădată prea darnică cu mine,
M-a părăsit de-o oră jumate şi mai bine,
A pretextat că are de rezolvat o treabă,
Şi-a pus pe umăr tolba şi a plecat în grabă.
Prin aburii cafelei privesc neputincios
Spre monitorul care nu-mi este de folos,
De mi-ar fi fost alături, să mă ajute, Muza,
După subiecte bune nu mi-ar mai arde buza,
Dar, de nu-mi vine Muza nici până dimineaţă,
Ce-aţi zice de subiectul ”Parlamentar... pe viaţă”?
O, nu vă fie teamă, nu eu l-am inventat,
E un subiect la modă, deci foarte discutat,
Subiectul despre care aş vrea să vă vorbesc
De multe ori include şi genul femeiesc.
Dacă, prin legea firii, egală-i cu bărbatul,
De ce n-ar fi femeia, la fel ca deputatul
Sau senatorul Y, pe viaţă-n Parlament
Iar locul să îl lase cuiva, prin testament?
Deci, firoscosul ăsta în Parlament ajuns,
Crezând că cinci mandate nu-i sunt îndeajuns,
Se-agaţă, ca-înecatul, de orişice chichiţă
Cum n-ar fi fost în stare nci neica Agamiţă,
Şi vrea alte mandate, cinci, şase, nu contează,
Că-n Parlament, se pare, nimic nu îl stresează.
Nu-i nimeni decât dânsul în ţară mai deştept,
Că nu degeaba este „parlamentar de drept”,
Pe scena mare-a vieţii e un actor teribil,
Când joacă rolul unui distins incoruptibil,
La orice oră poate, cu acte, să confirme
Că n-a avut şi n-are avere şi nici firme,
Că soacra, cam bătrână, dar încă sănătoasă,
E cea care aduce un ban muncit în casă,
Ca să îşi facă firmă, şi-a-nstrăinat, săraca,
Vreo cinci găini de ouă, o capră, dar şi vaca,
A arvunit, din vreme, şi puii din găoace,
Dar n-ar avea atâtea, de n-ar fi fost robace
Şi n-ar pune-n grădină un morcov, o verdeaţă,
Pe care să le vândă, pe mai nimic, la piaţă.
Noroc că el primeşte o diurnă de şedinţă
Cu care să-şi procure ce-i e de trebuinţă,
Cât timp, la datorie, se află-n Capitală,
Unde a sa prezenţă, desigur, e vitală.
De face sacrificii la orişicare pas,
Ca ţărişoara asta s-o scoată din impas,
Nu cere pentru sine decât un privilegiu:
Să-împartă el sarmale şi bere în colegiu,
Să stea cu-alegătorii, în sate, la taclale
Şi-alăturea de dânşii să-ncingă geamparale,
Dar, dacă e femeie, atuncea altu-i scopul,
Nu vrea decât să spele podelele cu mopul,
Într-un liceu, oricare, nu are importanţă,
Căci dânsa face treaba, oriunde, cu prestanţă.

Mai vreau, în încheiere, vreo două, trei cuvinte
Să spun despre subiectul ce mi-a venit în minte.
Parlamentarul ăsta ce „trage ca un rob”
A contactat, se pare, un oarece microb,
A cărui denumire i-au dat-o, de mult, alţii
Şi-am scris-o-n titlul astei pseudodisertaţii.

miercuri, 3 octombrie 2012

Supărarea lui nea Fane


Eram cu mâna pe clanţă, gata să ies din casă, când... Țârrrrrrrr telefonul. Nu mobilul, ci ăla fix, pe care îl mai păstrez doar aşa, de mobilă, că se asortează cu radioul cu pikup, pe care nu l-am mai deschis de pe vremea când ascultam la el „Europa liberă”. Chiar dacă aş vrea să îl deschid, degeaba, că nu mai zice nici mâr, nici câr, nici pâr. Nimic! Dar eu tot îl păstrez. La fel, păstrez telefonul fix. Ăsta, cel puţin, mai scoate, din când în când, câte un ţâr. Doar atunci când mă sună nea Fane Sucitu, că el n-are tilemobil. De data asta, tot el m-a sunat.
„Ziua bună, nea Fane!”, i-o iau eu înainte. „Ce bună, mă, fraţilor, ce bună, că mi-o stricară ăştia de la tilivizor, de cum mă sculai. Mi-o stricară, ce mai! Mă, fraţilor, bag samă că scăparăm de dracu şi deterăm păste tac-su. Asta făcurăm!”. „Da` ce s-a întâmplat, nea Fane?”, intervin eu, prinzând o pauză. Scurtă pauza, că nea Fane vorbeşte la fel de repede, fără să respire, ca şi Dan Diaconescu, în direct. „Păi, mata nu te uitaşi la tilivizor? Păntru ce, Doamne, iartă-mă!, îl mai ţii, dacă nu te uiţi la el? Doar aşa, de mobilă?” Am priceput aluzia la radioul meu, dar nu am avut timp să-i zic ceva, pentru că nea Fane făcuse deja prima pauză de respiraţie şi, până la următoarea, nu aveam cum să-l opresc. Aşa că m-am așezat comod în fotoliu, am depărtat receptorul, cât să-mi protejez ciocănelul şi nicovala din urechea interioară, şi am continuat să ascult.
”Iote, mă, fraţilor, ce păţii! Cum detei drumul la tilivizor, cum să dusă dracu` toată dispoziţia de mi-o făcui după ce înghiţii, pă nemestecate, fo două bărdace de zaibăr d-ăl vechi, că ăsta nou nu stătu din fiert şi te taie la burtă dacă-l bei. Mă, fraţilor, nici nu să lumină bine icranu, că io mă întunecai de tot când îl văzui iar pă Becali, ăla de scriseşi matale dăspre el că făcu avere din comerţu` cu iaurt, nu ca alte hahalere, din politică şi furt.  Mă, fraţilor, am şi io mâncărime la limbă, recunosc, da` ăsta mă-ntrecu. Mă-ntrecu, ce mai! Mă, şi îl bălăcărea pă ăla, pă Dan Diaconescu, de ziceai că să au la cuţite și alta nu. Că ăsta, Dan, şi-a cam bătut joc de popor, că în săculeţii ăia de-i tot flutura el păn faţa camerelor de vederi nu avea euroi ci rumeguş Mă, fraţilor, da` cel mai tare îmi plăcu când i-o trânti de la obraz că ăsta, caracaleanu` nostru, îşi făcu reclamă gratuită la tilivizor. Că auzi el, Becali adicătelea, că toată panarama asta prezentată la tilivizor l-ar fi costat pă Dănuţ, dacă scotea banii din buzunar, că la bancă nu are, fo douăşopt de milioane de euroi. Mult, mult al dracu`, zic io. Da` dacă tiliviziunile îşi făcură pomană cu el  şi ni-l băgară nouă pă gât la orişice oră din zi şi din noapte, treaba lor! Mă, fraţilor, una tot nu înţeleg io. Dacă tiliviziunile îi făcură reclamă pă degeaba lu` domnu` Dan,  ce fac ele acum, tiliviziunile, cu Becali, cum să mai cheamă?  Că acuma dispăru Dănuţ dupe icrane, da` nu de tot, şi ieşi iar ăsta,  ca păduchele, în faţă. La fel ca muierea aia... Cum îi zice, mă, fraţilor, că uitai? Nu Sfătoiu, că asta fuse o vreme păn ograda lu` domn` Băsescu. Asta-i! Tatoiu... De-asta zisei io că scăparăm de dracu şi deterăm păste tac-su.”
Profit de o pauză şi-i zic: ”Ştiu, nea Fane. Am văzut şi eu...” Atât mi-a trebuit. ”Cum, mă, neică, aflaşi şi mă lăsaşi să-mi răcesc gura de pomană?! Om bătrân şi... Să-ţi fie...” Chiar dacă a trântit receptorul şi nu a mai continuat, ştiu ce ar fi vrut să-mi zică nea Fane. Oricum îi trece repede. Cum o să apară un nou scandal mediatic, cum o să mă sune el...

miercuri, 26 septembrie 2012

SFATUL AUTORULUI


Pentru sănătatea dumneavoastră, renunţaţi la fumat! Dacă nu reuşiţi dintr-o dată, renunţaţi, mai întâi, la un pachet de ţigări! În schimbul celor 20 de ţigări, procuraţi-vă, prin comandă, 46 de parodii care, spre deosebire de „iarba dracului”, pot fi consumate pe nerăsuflate! Asta, numai în cazul în care nu vă îneacă râsul....
Frumos ambalate şi garantate cel puţin doi ani, parodiile se găsesc în volumul

în curs de apariţie la Editura DACOROMÂNĂ.
Comenzile pot fi trimise pe adresa batca.ilie@gmail.com
Contraindicaţii: doar pentru cei cu hipersensibilitate la culoarea portocalie;
Mod de administrare: fără nicio restricţie, la orice oră din zi şi din noapte. A se consuma până la apariţia următorului volum!
Ambalaj: 120 de pagini format A5
Producător şi distribuitor: Ilie Bâtcă

Daţi click pe poză pentru a o mări!

vineri, 21 septembrie 2012

Cugetările sărmanului MRU


(după Mihai Eminescu)

Ah! carafa pântecoasă şade goală de vreo lună
Şi pe rafturi, în cămară, nu mai am niciun borcan,
În această sărăcie, pas de cumpără calcan,
Muşchiuleţ de vită Kobe, un fistic sau o alună!

Un contract pentr-o ţigară, nu mai zic de un trabuc!
O himeră!...Dar de unde? Bani în visterie, ioc!
Căci pomeni la clientelă a făcut Milică Boc,
Geaba caut eu prin scripte, la Guvern, ca un năuc.

Uh, ce frig!... Îmi curg iar ochii şi mă paşte o rinită.
De-aş avea la îndemână un flacon de Netildex,
M-aş doftorici şi singur, că mi-a intrat în reflex,
Dar în trusă sunt doar hapuri şi-o pensetă ruginită.

Cum de nu m-am gândit, oare, să îmi cumpăr, din chenzină,
Nişte feşi sterilizate, spray de omorât bacterii,
Pentru dinţi, o periuţă, dar şi pieptene şi perii
Şi am cheltuit, ca prostul, banii toţi doar pe benzină?

Văd că viscolul de-afară în ferestre se izbeşte,
Dar, în noaptea asta, musai să mă pun frumos în tren
Şi să plec în deplasare, dar nici pic de Voltaren
Nu am, de va fi nevoie. N-am nimic ce-mi trebuieşte...

Să nu uit să-mi pun în geantă, chiar dacă-i ciobită, cana,
Poate că-n acele sate cufundate sub nămeţi
S-o gândi, la o adică, vreun moşneag din ăia beţi
Să-şi cinstească premierul îngheţat cu rom Havana!

De-aş avea, mi-aş pune-n geantă papuceii albi de casă,
Să nu stau desculţ, pe preşuri, de-oi nopta în vreun cătun,
Antipespirant, o cremă şi-un săpun din ăla bun,
Şerveţele de hârtie, să-mi şterg gura după masă.

Dacă mă gândesc mai bine, sunt atâtea prostioare
Ce-mi lipsesc, fiind cu toate doar un minim necesar,
Chiar şi o banală pudră, la nevoie să-mi presar,
De-oi face, Doamne, fereşte!, rosături între picioare.

Bruh, mi-i frig! Cu toate astea, simt tot mai uscată gura,
De-aş fi avut o tărie, cana ochi mi-aş fi umplut,
Am uitat şi cum mai este gustul vodcii Absolut
Sau cum arăta o sticlă, la un kil, cu whisky Jura.

Mmmm! Lângă whisky, ce-ar mai merge deliciosul caviar!
Aş mânca şi-un lup de mare presărat cu pătrunjel,
Pregătit, cum doar el ştie, de Sabadiş Mugurel,
Chit că o să-mi dea de furcă iar lichidul biliar.
...............................................................................
Uns în funcţie de-o lună, premierul nostru, bravul,
Cugeta cu voce tare, dând biroului ocol,
În răstimp, o duduiţă, şefă pe la Protocol,
Îşi lua de zor notiţe, ca să nu-şi piardă năravul...

marți, 18 septembrie 2012

Depeşă de la prietenă

(după George Coşbuc)

Monica dragă, îţi răspund,
Să ştii, în mare grabă,
Mă aflu tocmai în afund
De land, cu nişte treabă,
Unde cinci rromi de pe la voi,
Cam beţi şi puşi pe sfadă,
Ar fi făcut niscai nevoi
La unul în ogradă.


Apoi, să ştii că-i tărăboi
Cu rromii pe aici
Şi-am dat şi într-un muşuroi
Din ăla cu furnici.
Bag seamă că mi-o fi pătruns
Vreuna sub tunică
Şi-ajunsă într-un loc ascuns
O simt cum mă... furnică.


Doar astăzi, printre fermieri,
Citii a ta misivă
Pe care am primit-o ieri
Cu altele, o stivă.
M-a prins aşa, ca un acces
De nervi, când am citit-o,
Aşa că, iată, am purces
Să îţi răspund, iubito!

Lui Crin, de-l întâlneşti, să-i spui
Să-şi vadă de-ale sale,
Să stea cuminte-n banca lui,
Nu să vă dea la gioale!
Transmite-i, dragă, că îl rog
Să plece într-o lună
Şi că puterea e un drog
Ce poate să-l răpună.


Iar Zeus, cum îi ziceţi voi,
Să steie fără teamă,
Că îl aducem înapoi
Şi Crin o să dea seamă,
La fel şi Ponta şi alţi mulţi
Ce-i fură împotrivă,
Toată pleiada de inculţi
Trecuţi azi în misivă.


Azi, fato, iar am discutat,
Aşa, la modo grosso,
Cu bunul nostru aliat,
Don Manuel Barroso.
Acesta cică i-a trimis
Lui Victor Ponta listă
Cu tot ce nu îi e permis
Şi-a zis că mai insistă.


De Neamţu ce-aş putea să-ţi zic,
Când stau pe muşuroi?!
Nu-i năzdrăvanul ăla mic
Ce vinde usturoi?
Primitu-l-aţi şi pe băiat
La voi în alianţă?
O fi necopt şi zvăpăiat,
Dar este tare-n clanţă.


Aud că i-aţi făcut chemare
În alianţa voastră
Şi aluia cu capul mare
Pozat la o fereastră.
E treaba voastră, nu mă bag,
Dar, vezi, luaţi aminte
Că tipu-i pus doar pe harțag
Şi minte, fato! Minte...


Pe MRU, te rog frumos
Să-l ţineţi bine-n hăţuri,
Că ăsta e pretenţios,
Vrea numai bunătăţuri!
Aud că-n iarnă a păpat
Mai multe miliarde,
Un lucru care m-a frapat.
Acum, când ţara arde?!

Îmi vine uneori să ţip
De-aşa furnicătură
Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip,
La mine-n bătătură.
Dar nu mai am de aşteptat,
O zi sau poate două,
Şi-oi sta apoi la mine-n pat,
Cum cloşca stă pe ouă.


Ţi-aş scrie cât mai multe, dar
Mi s-a gătat şi pasta
Şi nici nu m-a lăsat măcar
Furnicătura asta.
Vă deie Bunul Dumnezeu
Răbdare, dar şi forţă
Să ţineţi flacăra mereu
Aprinsă-n acea torţă!

vineri, 14 septembrie 2012

Scrisoare din garaj


(după George Coşbuc)


Frau Merkel, scrisorica mea
Găsească-mi-te-n pace!
La noi să ştii că vremea-i grea
Şi domn Băsescu zace
De ceva timp într-un garaj,
Să-l vezi, te-apucă plânsul,
Doar eu şi Neamţu-avem curaj
Să stăm pe lângă dânsul.


Apoi să ştii c-a fost război
În Parlament, nu şagă:
Căzură toţi, de pe la noi,
Din funcţii, Angi dragă.
Robertei, fata fostă miss,
I-au dat urgent papucii,
Chiar şi pe Blaga şi-au permis
Să-l dea jos mamelucii.


E naşpa rău, şi-aşa prevăd
Că nu va trece luna
Şi vine marele prăpăd.
Dar, vezi, te rog de una:
Să pui urgent picioru-n prag,
Să-i calci ca pe-o libarcă,
Altfel pe şeful nostru drag,
Ca mâine, îl debarcă.


Să vezi pe-aici judecători
Cum tremură de frică,
Temându-se că, până-n zori,
Chiar Ponta îi ridică.
Aşa cum sunt, din aşternut,
I-nchide la Jilava,
Ca pe un ultim deţinut,
C-atât îl duce glava.


Mai vreau, frau Merkel, să îţi zic
Că-i ruptă-n drum căruţa,
Căci Titulescu ăla mic
O schimbă pe Codruţa
Şi, până când se va găta
La noi interimatul,
Puciştii nu vor pregeta
Să facă ţăndări statul.


Pe Antonescu l-au plantat
În scaun, banditeşte,
Înfăptuind un atentat,
Chiar cât ai zice „peşte”.
Frau Merkel, pedeliştii toţi
Stăm ca pe dinamită,
De când s-au pus aceşti netoţi
Pe şeful să-l demită.


Lui domn Barroso să-i mai zici,
De faci pe la el haltă,
Că nu mai rezistăm pe-aici,
Dacă ne lasă baltă.
Cum tot e dânsul decident,
Îl rog eu cu frumosul
Să dea poruncă-n Occident
Să li se-ntoarcă dosul!


Descurce-se cum biet o şti,
C-aşa îi fuse soarta,
Când Ponta fonduri va cerşi,
Să i se-nchidă poarta!
Să-l văd atunci pe şeful lor,
Pe unul zis Varanul,
Dacă mai sare-ntr-un picior,
Că-i merge bine planul.


Păi, ne credeau, poate, nătângi,
Să-şi joacă hopa-tropa?
De-aceea te rugăm să strângi
În juru-ţi Europa
Şi cu mânie să-nfieraţi
Această lovitură
Pe care nişte psihopaţi
Ne-au dat-o sub centură!


Aş vrea mai multe să reclam
Acum, cu toată forţa,
Dar Neamţu a deschis un geam
Şi ni se stinge torţa.
Eu stau mai lângă buduroi,
Să simt aer de-afară,
Că-i un miros de usturoi
Aici, de te omoară.
............................................

Aşa mi-a spus şefu să-ţi spun,
Să-ţi spun pe îndelete,
El doarme, sărăcuţul, tun,
Proptit de un perete.
Să ne ajute Dumnezeu
Şi să le spargem clica!
Ţi-am scris aceste rânduri eu,
Fost procuror Monica.

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Citându-i pe clasici


Nimic nu s-a schimbat

În 1882, pe când era redactor la ziarul „Timpul”, Mihai Eminescu îi marturisea, într-o scrisoare, Veronicăi Micle: “TIMPUL (ziarul – n.n.) acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât şi temut, fară nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
De ce era Eminescu urât de mulţi? De ce era Eminescu temut? Pentru adevărurile spuse în articole precum acesta:
De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.
Dacă, în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos. Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa - n.n.), care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cum că o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea, lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.
Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital, nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.
Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.
Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se autodenunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.”

Prea multe şi prea mari asemănările cu ceea ce se întâmplă acum la noi. Dacă ar fi trăit şi ar fi scris aceste rânduri astăzi, Eminescu ar fi avut toate motivele să spună că este un om urât şi temut de mulţi. De foarte mulţi...

joi, 6 septembrie 2012

Citându-i pe clasici

Ţară de pripas
de Alexandru Vlahuţă


Un vechi tolbaş de vorbe late,
Om norocos din cale-afară,
S-a pomenit pe neaşteptate
Stăpân peste întreaga ţară.
Din ea făcu o prăvălie
Şi, ca un negustor de treabă,
Pentru ca-n lume să se ştie,
Prinse-a striga de la tarabă:
Poftiţi aici! Oricine are
Obrazul fără de ruşine
Ş-o conştiinţă de vânzare
Poftiţi, să faceţi târg cu mine!
Prostie, lene, linguşire,
Eu cumpăr tot. Veniţi aici!
Şi cei mai nărăviţi din fire
Mi-or fi tovarăşi şi amici.
Eu dau tot felul de noroace,
Căci sunt atoateţiitorul,
Măriri, averi... Să vie-ncoace
Toţi trântorii ce le duc dorul!
Aşa sunt zece ani de când
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigând,
Şi muşterii vin de zor.
În zece ani, ce de lingăi
Nu se văzură-n slujbe mari,
Câţi oameni fără căpătâi
N-ajunseră milionari!
Veniţi şi voi, străini calici,
Şi strângeţi tot ce-a mai rămas!
Ce să mai faci? Ce să mai zici?
Sărmană ţară de pripas!

joi, 30 august 2012

Nunta copilei

(după George Coşbuc)

A fost o vreme supărat
Și, cât fusese suspendat,
La inimă avea un cui,
Dar, azi, ca el un altul nu-i,
Căci Eba, Nicuşoara lui,
S-a măritat.

Şi dacă prinţi din largul zării
Şedeau la capătul cărării
Şi-i trimiteau bezele-ades,
Ei inima nu i-a dat ghes
Decât când şi-a găsit ales
Mai acătării.

S-au înţeles dintr-un privit
Şi fata nu s-a-mpotrivit,
Cum a făcut cu alţi coconi
De-asfaltatori şi de baroni,
Semn că puţinii neuroni
S-au isprăvit.

Gândindu-se atunci, ad-hoc,
Că nu va da apă la scoc
Acestei lumi care, perfida,
Va spune despre ea, timida,
Că-i mai deşteaptă decât SIDA,
Că nu-i deloc!

S-a anunțat, fără istov,
Că-i nuntă mare la Snagov,
La care cică-s așteptați
Puzderie de invitați,
Numai să fie îmbrăcaţi
În haine mov.

S-a dat de veste-n lung şi-n lat
Că vor fi singuri în Palat,
Doar miri, şi invitaţi, şi naşi,
Nici vorbă nu-i de alţi nuntaşi,
Şi n-o să vezi, la mii de paşi,
Vreun nespălat.

Căci socrul mic a dat ucaz,
În zi de luni, pe la amiaz,
Ca nici ţipenie de om,
Român de-o fi sau de-o fi rrom,
Să nu stea cocoţat prin pom
Sau pe pârleaz.

În ziua de Răpciune întâi,
Oricine fără căpătâi
Sau paparazzi băgăcioşi
Din perimetru vor fi scoşi
De lefegiii credincioşi,
Cum hotărât îi.

Când soarele a scăpătat,
Pe drum cu flori înmiresmat
Aleargă sutele de cai,
Ducând împărătesc alai
Spe locul unde socrul-crai
I-a invitat.

Onaca, fost scufundător,
Se-avântă-n fruntea tuturor,
Veghind făclia din garaj
Ce-o duce Neamţu, micul paj,
Iar MRU, prinzând curaj,
E-n urma lor.

Sosit era micuţul Boc,
Făcându-şi printre fuste loc,
Să-l vadă şeful, socrul mic,
Cât a ajuns el de voinic,
Că şi-a luat, pe mai nimic,
Pantofi cu toc.

Din fund de munţi, de la Pleşcoi,
Purtând podoabe mai de soi,
Blondina de la Cotroceni
Făcea furori printre meseni
Şi iar le promitea pomeni,
Chiar un purcoi.

Să-i facă socrului pe plac,
Roberta vine c-un abac,
Gândindu-se că-i necesar
Să socotească ea, măcar,
La cât ajunge azi un dar
De om sărac.

De peste Prut, cum a aflat
De nuntă, a venit Filat
Să îl asigure pe Crai
Că fraţii de acelaşi grai,
Ca să nu-i strice bunul trai,
Nu au votat.

Şi alţii, Doamne! Câţi supuşi,
Lingăi ce-aşteaptă pe la uşi,
Ţineau privirile în jos,
La socrul mic făcând frumos,
Cu gândul la un os de ros,
Precum Lăbuş.

Şi-atunci din uriaşul cort
Ieşi mireasa-n dalbu-i port
Care-a costat vreo zece mii
De euro, cum auzii,
Dar pentru astfel de copii
Nu-i un efort.

Dintr-o mulţime de băieţi,
Toţi ca şi SIDA de isteţi,
Aşa cum datinile cer,
A fost ales drept cavaler,
Nu-i pentru nimeni un mister,
Chiar Poponeţ.

Când a fost vorba de ospăţ,
Ce opulenţă, ce dezmăţ!
Un râu de vin, somon şi pui,
Ficat de ciută cu gutui,
Purcei n-aveai unde să-i pui,
Să dai prin băţ.

Rapsozi de-ai noştri, populari,
Ce cântă pe la case mari,
Nu stau o clipă la cuvânt
Şi-nchină cânturi după cânt
Mesenilor care-şi fac vânt
Doar cu dolari.

Trei paşi la dreapta, săltăreţi,
Şi doi la stânga, mai înceţi,
Dar nu e muzica de vină,
Aici e vorba de doctrină,
De care dânşii vor să ţină,
Cu orice preţ.

Când fu petrecerea în toi,
Voinescu Sever, zis Cotoi,
Pe socru îl făcu atent
Că mai crescură c-un procent,
Conform sondajului recent
Făcut chiar joi.

Spre ziuă, mai către final,
Ciocni Videanu în pocal
Şi, închinând spre socrul mic,
Îşi drese glasul doar un pic
Şi-i zise, ca unui amic
Aflat pe val:

Întru mulţi ani să ne trăieşti
Şi-acest mandat să-l împlineşti,
Să-ţi fie viaţa fără pante,
Iar camere de-or fi vacante,
Pe-nsurăţei, la vila Dante,
Să-i găzduieşti!