Dialoguri absurde

„Am convingerea că ştiţi la fel de bine ca şi mine ce am făcut şi ce nu, când v-am făcut să fiţi mândri de mine sau unde am greşit. Am învăţat de la dumneavoastră şi am făcut tot ce mi-a stat în pricepere să dezvolt sectorul 5, ca un proiect personal, ca pe propia mea casă”. Cam aşa se încheie scrisoarea, întinsă pe două pagini format A 4 , care însoţea înştiinţarea de plată pentru impozitul pe acest an pe clădiri şi autovehicule. Nu ştiu cum arată casa lui Vanghelie, semnatarul respectivei scrisori, dar sectorul 5 arată rău, aşa că, după citirea scrisorii, nu am mai stat o clipă pe gânduri şi am dat fuga la CEC-ul din Cotroceni, acolo unde, de ani de zile, îmi pun eu răbdarea la încercare privind aşteptatul la coadă. Şi, slavă Domnului!, am făcut oarece progrese, ajungând astăzi să stau doar două ore într-un picior, pe treptele până la etajul doi, pe celălat neîndrăznind să-l pun jos, de teamă ca nu care cumva să mă calce pe el vreunul dintre fericiţii care coborau scările, după ce-şi achitaseră dările către stat. Hotărâţi, ca şi mine, să-l ajute, din puţinul lor, pe Vanghelie să facă „tot ce îi stă în pricepere” pentru a scoate odată sectorul ăsta la lumină, probabil că aceştia veniseră la CEC cu noaptea în cap.

Auzind eu de la unii, destui, care coborau scările, că au stat degeaba, ceasuri întregi, la coadă, pentru că înştiinţarea de plată trebuie actualizată conform reglementărilor în vigoare privind „indexarea” impozitelor pe terenuri şi clădiri cu 16%, nu am vrut să mă dau bătut şi, ajungând în faţa ghişeului, nu am mai adoptat alura unui cetăţean european, ci pe aceea a unui cetăţean... turmentat. Că doar nu aveam nimic de pierdut. În afară de timp. Dar ce mai contau câteva minute, pe lângă orele deja pierdute!

- Ne pare rău, mi-a zis funcţionara, după ce i-am înmânat înştiinţările de plată, dar trebuie să mergeţi la „Kogălniceanu”, să vi le actualizeze!

- Pardon, zic eu, păi cum să merg, domniţă, la Kogălniceanu, că ăsta, care zise, pă 9 mai 1877, în Camera Deputaţilor pă care, mai târziu, a moştenit-o Roberta Anastase, că „suntem o naţiune de sine stătătoare”, muri, săracu`, în toiu` verii, prin 1891...

- Dumneata ai chef de vorbă?!, mi-o tăie brusc funcţionara. Altul la rând!

- Staţi, domniţă, că mai am de plătit şi o amendă. Io am „transversat” strada reglementar, dar un poliţist dat dracu` o ţinu una şi bună că am încurcat circulaţia...

- Aţi TRAVERSAT strada regulamentar...

- Aşa e! Da` dumneavoastră de unde ştiţi? Eraţi prin zonă?

- Nu, dar corect aşa se zice!

- Cine zice?

- Nu zice nimeni! Aşa se spune corect.

- Corect! Şi eu ce fac cu amenda?

- Păi, dacă nu aveţi dovada, nu puteţi să o plătiţi!

- Da` impozitul? Impozitul pot să-l plătesc? Că am dovada...

- V-am mai zis! Mergeţi la...

- Ştiu! Merg la... Kogălniceanu. Ăla care a zis „La legi noi, oameni noi...”