La despărţire...

(După „Doina”, de George Coşbuc)


Copilo, tu eşti gata
bagajul să ţi-l strângi
şi când te văd grăbită,
tu inima mi-o frângi,
dar, nu ştiu cum, e bine
când pleci, că-n urma ta
ne vor mări bugetul,
nu-l vor lăsa aşa,
concediul ce-l iei astăzi
e unul prenatal,
dar, pentru ţara noastră,
pot spune că-i... vital.


Natalitatea-n ţară,
se ştie, e-n derivă,
îţi mulţumim, din suflet,
că tu eşti mai... activă.
Avem noi, STS-iştii,
nevoie de copile
şi le primim alături
doar dacă sunt fertile
şi vor să procreeze,
asigurând poporul
că ele îi vor face
mai sigur viitorul.


Când vezi copii pe stradă,
cu lacrimi îi petreci
şi-ai vrea, biată copilă,
să ai vreo douăzeci.
Privind, ţi-aduci aminte
de-o fată din vecini
care şi-a dat odorul,
pe bani, unor străini.
Când o apasă dorul
şi dragostea de dânsul,
pe mama rătăcită
o podideşte plânsul.


Colegii tăi de breaslă
sunt toţi ca nişte zmei,
dar eu pun mare bază,
copilo, pe femei,
sunt mai organizate
şi mult mai silitoare,
au dovedit, ştii bine,
la ultima votare,
când prezidentul nostru,
ce ni-l dorim pe viaţă,
a câştigat scrutinul,
săracul, la mustaţă.


Conducătorii noştri
vor iar să fraudeze,
iar noi vom fi acolo,
prezenţi pe metereze.
Tu creşte-ţi liniştită,
cu dragoste, copilul,
căci noi, care rămânem,
ştim bine cum stă şpilul.
Vom fi mereu cu tine
şi toţi te înţeleg,
că-n fătul tău, copilo,
stă un buget întreg.

 Ilie Bâtcă