Gaura lui Boagiu

Şi-a zis premierul nostru cel micuţ că este timpul

să-şi arate vitejia, luând cu asalt Olimpul

şi, gândind că, după luptă, o s-o pună de-o paradă,

a trasat pe harta ţării o nouă autostradă,

după mintea lui puţină, dar şi după bunu-i plac,

a decis s-o construiască din Arad pân` la... Nădlac.

Nefiind lucrarea asta chiar aşa o bagatelă,

om cu suflet, premierul s-a gândit la clientelă,

bun prilej de-a scoate banii necesari pentru scrutin,

şi-a chemat asfaltatorii la afaceri şi festin

şi, la urmă, hotărâră, după ce au dat cu banul,

cine, pentru drumul ăsta, să ia banii cu toptanul.

Au lucrat asfaltatorii zi de vară până-n seară,

să facă autostrada la termen şi... lineară,

de cum apărea pe boltă steaua de-i zicem Zorel,

erau toţi la datorie, veri şi fraţi de-ai lui Dorel

(prostănacul din reclama la un distilat din vin),

fără să îşi piardă timpul preţios la vreun turvin

şi, fiind autostrada terminată la soroc,

a venit şi premierul, ca să dea cu ei noroc.

Panglica fiind tăiată, după vechiul obicei,

i-a dat Ancăi Boagiu, amintire, un crâmpei.

Două luni se bucurară arădenii şi slovacii

din Nădlac, dar se treziră fără drumul lor, săracii,

pentru că asfaltatorii lui Emil, să vezi toroapă!,

făcură pe harta ţării un nou obiectiv – o groapă.

Văzând eu toate acestea, mă întreb, ca zurbagiu`:

N-ar fi bine să îi zicem „Gaura lui Boagiu”?

Ilie Bâtcă