Jalba hoţilor din închisori

de Ion Luca Caragiale

Daţi-ne drumul din puşcărie,
Daţi-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Daţi-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanţuri
Când alţii danţuri
Trag fără frică sus, la putere,
Şi când ei fură
Fără măsură,
E anarhie!... însă... tăcere:
Ei au putere!...
Daţi-ne drumul, căci, cum se poate
Noi în catene,
Pe când în pene
Dânşii se umflă, şi peste gloate
Pun pungăşeala
Şi târnuiala?...
Noi stăm la umbră pentru nimica
Şi... dânşii fură
Fără măsură
Şi, ei sunt liberi!... Nu cunosc frica,
Nu e nimica!...
Daţi-ne drumul: e nedreptate
În puşcărie
Ca să ne ţie
Colegii noştri! Oh! ce păcate!...
A noastră şcoală
A rămas goală,
Căci toţi elevii au chilipire,
Au berechete,
Grase budgete...
Iar noi, acilea în amorţire
Stăm în lihnire!...
Daţi-ne drumul! fără zăbavă!
Daţi-ne posturi
Cu bune rosturi,
Daţi-ne totul: fiţi de ispravă!
La tâlhărie
Ţara să fie
Pe mâna noastră, a tuturor,
Iar nu voi care
Aţi făcut stare
S-o mulgeţi singuri, ca din topor!...
Daţi-ne drumul, cu mare zor!...

Caragiale, mereu actual

Astăzi se împlinesc 160 de ani de la naşterea celui care avea să devină părintele dramaturgiei româneşti. Deşi Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român, prin faptul că a reflectat cel mai bine realităţile, limbajul şi comportamentul românilor. Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii şi o dramă), nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, poezii şi parodii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional. Operele sale, în special comediile, sunt exemple excelente ale realismului critic românesc. Pentru realismul ei, vă propun să citiţi fabula „Şarla şi ciobanii”. Orice asemănare cu persoane din zilele noastre este absolut întâmplătoare.

Şarla şi ciobanii

Acum vro şeapte sau opt ani,
Nişte ciobani
Căutau să pripăşească
Un dulău, ca să păzească
Pe oi
De lupi. - Vai de noi!
Vor zice-ndată unii liberi-cugetători:
N-are să vie-o vreme
Când oile să n-aibă de lupi a se mai teme?
Zău, după mine, de multe ori
Cugetătorii-liberi sunt
Fiinţe prea ciudate;
O clipă nu te lasă s-ai parte
De cuvânt.
Să n-apuci, din păcate,
Să-ncepi cu dânşii vorba, c-apoi să te mai ţii
Sute şi mii
De cugetări înalte şi reflectări profunde
De mult rabd, îns-acuma voiesc a le răspunde:
Da, domnii mei,
Cu prea mare dreptate
Aveţi cuvinte de pietate
Pentru miei...
Sau oi... dar, docamdată,
Liberi-cugetători,
Ascultaţi povestea cu ciobanii; ori...
Eu voi tăcea ca să v-ascult.
Nu zău! îmi place foarte mult
S-aud palavre lungi şi late,
Şi despre-aceasta probe pot da necontestate:
La Cameră sunt nelipsit.
Ş la tot ce s-a vorbit
În Atheneu
Eu
Am fost cel mai fidel dintre auditori.
Fac haz pe oratori...
Dar... să lăsăm acestea,
Şi povestea
Începută să urmăm:
Ciobanii noştri, aşadară,
Plecară
Dulăul să-şi găsească.
Umblară cât umblară
Şi detere-n sfârşit
D-o javră jigărită,
De foame leşinată, cu părul năpârlit.
Cum îi văzu,
Potaia-afurisită
Îşi puse coada-ntre picioare, făcu trei tumbe şi-ncepu
Să se tăvălească,
Să se linguşească,
Să chelălăiască,
Ca toţi câinii nemţeşti
Când, leşinaţi de foame, doresc să-i miluieşti.
Li se făcură milă de şarlă: o chemară,
Şarla-i urmă,
Şi-astfel cu toţi plecară.
O duseră la stână şi şarl-aci jură
Pe lege. - Cum se poate?
Dar şarlele n-au lege, ş-ar fi de necrezut,
Veţi zice; fugi d-acolo! Ştiu bine-aceste toate,
Dar iacă s-a putut!
Şarla jură pe lege, onoare, conştiinţă,
Nu râdeţi de,... să fie un câine de credinţă.

Cântecul premierului

(după „Cântecul redutei”, de George Coşbuc)

În cazărmi, armată - ioc,
Tancurile sunt pe stradă,
Apeviştii, prin zăpadă,
Se căznesc să facă loc.
Cine vine, făcând semne,
O fi vreun mahăr pesemne?
Unul, Ciaca-Paca-Boc!

Cinci sau şase înstelaţi
Îşi flanchează premierul,
Care nici nu simte gerul
Şi-i îndeamnă pe soldaţi
Să dea tare la lopeţi.
„Aşa se face, băieţi,
Luaţi seamă şi-nvăţaţi!”

Şi luând o lopăţică,
Una pe măsura lui,
În vârful troianului
Se avântă şi-l despică.
Chicotesc soldaţii, vere,
Minunaţi de-aşa putere,
Câtă are... puştiulică.

Ei, să vezi, acu-i acu,
Dete Ciaca-Boc poruncă
Să vină, urgent, la muncă
Toţi jandarmii şi să nu
Mai alerge ciumpalacii,
Să i lase la toţi dracii!
Şi-acest ordin îi plăcu.

Strigă Boc: „Vă fac păsat!
Încurcaţi pe-aicea treaba
Şi luaţi banii degeaba!
Nu v-ajunge cât v-am dat?
Mi-aţi tăiat, deodată, chefu`
Şi-o să vă pârăsc la şefu`,
Fiindcă el v-a-ncurajat!”

Gândeau drumarii: „Poftim!
Ăsta, care-i dus cu capul,
Vrea s-o facă pe casapul”,
Dar strigară: „Aferim!”
Şi, gândind cum că Boc, bietul,
Le închide robinetul,
Au mai zis: „Deszăpezim!”

Şi-au sărit asfaltatorii,
Care cum putu, în grabă,
Şi cu târnuri, şi cu roabă,
De cum se iviră zorii.
De uimire-s muţi jandarii,
Îşi fac cruce ghinărarii,
Când văzură... salvatorii.

Boc strigă atunci, din drum:
„Bateţi, cât e roşu, fierul!
Eu plec cu elicopterul
Şi-o să merg să mai îndrum,
Aşa c-o să fac o tură
Pe şoseaua de centură,
Unde sunt nămeţi – duium”.

Abia zbură ăla mic,
Mulţumit de ce făcu,
Şi-auzii că le dădu
Şi ceai cald, din polonic,
Celor scoşi de sub nămeţi.
„Hai, băieţi, luaţi şi beţi.
Că nu vă costă nimic!”

Acest cântec îl făcui
Eu, numitul B. Ilie,
Uimit de câtă prostie
E în capul dumnealui.
Dacă-ţi place şi socoţi
Că-i bine să-l ştie toţi,
Mai departe poţi să-l spui!

Ilie Bâtcă