Mai bine activist, decât securist

    Îmi cer scuze faţă de colegii care, ieri, au demonstrat paşnic în Piaţa Victoriei. Îmi cer scuze şi faţă de cei care, din varii motive, nu au putut veni ieri în Piaţă. Dacă aş fi bănuit măcar ce o să urmeze, stăteam liniştit acasă, în faţa televizorului. Sau a calculatorului pe care soţia, supărată rău, mai rău decât pe mine, a promis că o să îl arunce pe geam, ca să nu mai stau ore în şir în faţa lui şi să îmi pierd timpul cu tot felul de „prostii”, cu care, sigur, nu voi schimba nimic. Aşadar, aş fi rămas acasă şi i-aş fi sunat şi pe Lică Pavel, pe Eugen Burghelea, pe Valeriu Pricină şi pe încă vreo câţiva foşti colegi din presa militară, despre care eram sigur că vor merge în Piaţă. I-aş fi sunat şi i-aş fi sfătuit să stea liniştiţi pe la casele lor. Nu i-am mai fi dat astfel apă la moară lui Traian Băsescu, să-i bage pe toţi demonstranţii în aceeaşi oală şi să spună: „Vedeam activişti din Consiliul Politic al Armatei chiar astăzi, foşti colonei din Armata Română, dar care niciodată n-au fost dincolo de munci agricole unde făceau propaganda lui Ilie Ceauşeascu, îi vedeam manifestând vigurios împotriva a ceea ce s-a făcut până astăzi pentru redresarea României...”. 
    Nu am stat acasă şi iată unde s-a ajuns! „Foştii” generali, „foştii” colonei,  „foştii” maiori, „foştii” maiştri militari şi subofiţeri, aşadar toţi aceşti „foşti”, care astăzi nu mai sunt cadre militare în rezervă (a spus-o chiar Traian Băsescu, cel care a promulgat legea prin care am fost deposedaţi de gradul militar), au devenit, dintr-o dată, „activişti... care făceau propaganda lui Ilie Ceauşescu”. Eu, unul, recunosc. Am fost activist în Consiliul Politic Superior al Armatei. Nici nu se putea altfel, presa militară, în totalitatea ei, fiind subordonată, în acele vremuri, respectivei structuri. Dar, mă întreb, numai pe mine, pe Valeriu Pricină, pe Lică Pavel, pe Eugen Burghelea şi pe istoricul Mircea Dogaru ne-a văzut Băsescu în Piaţă?  Eu am văzut încă vreo câteva mii de „foşti”, pe mulţi dintre ei reântâlnindu-i după un car de ani. I-am cunoscut în liceul militar, în şcoala de ofiţeri sau pe vremea când îmi toceam pingelele, umblând după subiecte de presă. Şi am umblat destul de mult. Şi prin poligoane, şi pe câmpurile de instrucţie şi de aplicaţii, şi pe la cele două (dacă nu chiar trei!) canale, şi pe tarlalele nesfârşite din Insula Mare a Brăilei, unde trudeau din greu militarii, şi la irigaţii, şi la minele de cărbune, şi la Casa Poporului, şi pe la alte construcţii (unele dintre ele fiind şi acum în stadiul în care le-au prins evenimentele din decembrie 1989), şi pe terasamentele de cale ferată din mai toate regionalele CFR, şi pe la pichetele de grăniceri uitate de lume. Aşa se făcea un ziar pe atunci, nu ca acum, după ştirile de la televizor despre incendii, inundaţii, deraieri de trenuri, accidente de circulaţie, furturi, violuri, tâlhării, omoruri sau câte şi mai câte alte grozăvii, sau după comunicatele de presă primite de la diverse instituţii ale statului.
    Peste tot pe unde s-au instruit sau au trudit militarii am umblat. Şi, când spun militari, nu mă refer doar la cei în termen. Mă refer la toţi. Şi la ofiţeri, şi la maiştri militari, şi la subofiţeri, dar, mai ales, la locotenenţii pe care nu-i deosebeai de soldaţi, nici ca vârstă, nici ca uniformă, fiind îmbrăcaţi toţi la fel, cu aceeaşi ţinută de instrucţie sau de lucru. Pe ei, pe locotenenţi, i-am văzut, în marşuri istovitoare, în fruntea plutoanelor, cărând în spate raniţa cu cele trebuincioase, raniţă care cântărea destul de mult. I-am văzut pe unii sărind în sus de bucurie atunci când, în aplicaţii sau în tabere de instrucţie fiind, erau anunţaţi că soţia, rămasă singură acasă, a adus pe lume un copil. M-am întristat şi am suferit alături de alţii când, aflaţi departe de casă, acolo unde îi chema datoria de militar, primeau vestea că i-a părăsit, pentru totdeauna, careva dintre cei dragi, iar ei nu i-au fost alături în ultimele clipe de viaţă. Pe mulţi i-am regăsit după aceea, în nenumăratele mele peregrinări prin ţară, în cămine de garnizoană, multe dintre ele neîncălzite şi duhnind a igrasie, visând la un apartament al lor, unde să-şi aducă familia aflată la sute de kilometri depărtare. Şi eu am visat la acelaşi lucru mulţi ani, ca să nu mai fiu "tată de duminică" pentru copiii mei, copii care au fost dezamăgiţi că, în prima lor zi de şcoală sau la serbările de sfârşit de an, nu au putut să se mândrească în faţa colegilor cu tatăl lor - ofiţerul.
    Multora dintre cadrele militare le-am văzut feţele iradiind bucuria când obţineau cu subunitatea calificativul maxim la trageri, sau când reveneau din aplicaţii fără ca să se fi întâmplat "ceva deosebit". Pentru că, uneori, se mai întâmplau şi astfel de lucruri. Aşa este când lucrezi cu oameni şi cu tehnică. Uitau atunci de zilele şi nopţile obositoare de antrenament, când se aplecau părinteşte asupra fiecărui soldat, pentru a-l deprinde cu abc-ul ostăşiei. I-am văzut, pe cei detaşaţi cu subunităţile la lucrări în economia naţională sau în agricultură, punând umărul alături de soldaţi, pentru ca subunităţile pe care le comandau să-şi termine norma la timp. Locotenenţii de atunci au îmbătrânit. Unii au ajuns generali, alţii colonei, alţii maiori. Alţii (destul de mulţi) sunt doar... amintiri. Aceştia din urmă, plecaţi prea devreme dintre noi, cel puţin sunt liniştiţi, acolo unde sunt. Până la ei nu poate ajunge umilinţa la care noi, cei care ne încăpăţânăm să rămânem în viaţă, suntem supuşi astăzi, luându-ni-se, o dată cu o parte din pensie, şi gradul pentru care am ostăşit o viaţă întreagă.
    Ştiu, nu voi schimba nimic cu aceste rânduri. Dar aşa sunt eu. Mi-a plăcut să scriu, încă de pe băncile şcolii. Şi alţii au scris. Numai că, în timp ce, în anii de început într-ale ostăşiei, eu scriam versuri sau reportaje, alţii scriau note informative despre colegi. Asta e doar una dintre diferenţe! Mai târziu, când eu stăteam, în miez de noapte, la tot felul de cozi, îmbrâncit de vecinii mai oacheşi din cartier, pentru a prinde un litru de ulei, un amărât de pui sau un pachet de unt, alţii, hăhăind mulţumiţi, îşi frecau de faţă dolarii câştigaţi din bişniţa făcută cu tot felul de lucruri aduse de peste mări şi ţări. În timp ce eu luam pieptiş pantele dealurilor sau ale munţilor patriei, în fruntea plutonului, în marşuri istovitoare sau în aplicaţii, departe de familie, alţii, tot departe de familie, băteau străzile porturilor lumii în căutarea cârciumilor şi a bordelurilor.
Mai târziu, am ajuns activist şi lucrurile s-au schimbat. Nicidecum în bine. În bine s-au schimbat doar pentru unii foşti securişti...

Ilie Bâtcă
(fost colonel al Armatei Române)

Raniţa cu amintiri

Partea I 

La Liceul militar, am ajuns... cu trenul

           Când cei de la Comisariatul militar din Galaţi mi-au comunicat că, din punctul lor de vedere, sunt ca şi... admis la Liceul militar, am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Sau că am prins ultimul tren. În orice caz, aceasta era ultima şansă pentru mine de a nu ajunge învăţător sau, mai bine zis, de a nu ajunge...un nimeni...

           După primul an de Liceu pedagogic, unde ajunsesem fără voia mea, dar cu voia părinţilor, mai încercasem lozul cu Liceul militar. A ieşit „mai trage o dată”, pentru că, la vizita medicală făcută la Galaţi, medicul oftalmolog care, din întâmplare, era soţul dirigintei mele, mi-a pus un diagnostic pe care eu nu prea l-am înţeles atunci: discromatopsie. Fiindcă eram elevul preferat al soţiei sale, profesoară de limba română, materie la care eu excelam, s-a îndurat şi a scris în fişa medicală cuvântul apt, sinonim pentru mine cu „Sesam, deschide-te!” Uşa nu s-a deschis însă, pentru că, la Liceul militar, medicul care s-a uitat... în ochii mei nici măcar nu o cunoştea pe fosta mea dirigintă şi nici pe soţul acesteia, despre care a spus că este incompetent, pentru că nu a fost în stare să descopere o asemenea deficienţă, după o simplă examinare, care era o... floare la ureche în privinţa ochilor mei. Treaba este că, după ce luasem note foarte bune la probele pe care le susţinusem, am fost declarat... respins.

            După mai multe peripeţii, pe care am să vi le povestesc într-un alt episod, iată-mă din nou la Liceul militar din Câmpulung Moldovenesc! Cu emoţii duble de această dată. În primul rând pentru că discromatopsia mi se citea pe ochi şi, în al doilea rând, şi cel mai important, pentru liceele militare nu se mai recrutau elevi de la liceele pedagogice, iar eu îi păcălisem pe cei de la Comisariat, atunci când am completat fişa de înscriere. Cum? Foarte simplu! Înainte de reorganizarea administrativă pe judeţe, Liceul pedagogic „Costache Negri” (noua denumire a acestuia) se chema „Şcoala medie nr. 7”. În bălmăjeala de atunci, credeţi că mai ştia cineva că Liceul pedagogic nu e totuna cu Liceul nr. 7? Nu ştia. Tocmai pe asta m-am bazat şi l-am sfătuit şi pe colegul meu Spînu George să facă la fel, atunci când am trecut în fişă, la rubrica „Instituţia de învăţământ din care provine elevul”, nimic altceva decât... Liceul nr. 7. La Comisariat nu şi-a făcut nimeni probleme. Cred că şi pe atunci se muncea cu la fel de mult spirit de răspundere cum se munceşte şi acum. De fapt, mie prea puţin îmi păsa. Când a venit vremea examenului, m-am urcat în tren şi... direcţia Câmpulung Moldovenesc.

           Norocul meu a fost că era mare nevoie de cadre în Armată, nu ca acum, şi se înfiinţa încă un batalion de elevi la Câmpulung Moldovenesc. Bănuiesc că şi la celelalte licee militare situaţia era aceeaşi în acea perioadă. Cum terminasem anul trei la Liceul pedagogic, normal că am susţinut examenul pentru anul patru. Pe care, şi de data asta, l-am trecut. Până să ajung la croitor să-mi ia măsurile pentru ţinuta pe care urma să o îmbrac în toamnă, mai aveam de trecut un hop. Dar ce hop! O prăpastie, nu alta – vizita medicală. De la Galaţi scăpasem, graţie aceluiaşi doctor, soţul doamnei Răchiţeanu. Pot să le dau numele acum pentru că, acolo unde sunt ei acum, nimeni nu le mai poate face niciun rău pentru binele pe care mi l-au făcut. Vera, asistenta medicală, m-a văzut cam emoţionat şi m-a întrebat, afectuoasă, ce am de tremur aşa, că doar sunt „băiat mare”. I-am explicat, cum m-am priceput eu mai bine, că văd negru înaintea ochilor, pentru că mă cam încurc în culori. Mi-a zis să stau liniştit, că o să rezolve ea totul. Şi chiar a rezolvat. Când mi-a venit rândul la examenul oftalmologic, în loc să-mi pună în faţă cartea cu planşele Ishihara, setul de 24 sau de 38, Dumnezeu ştie, a scos din buzunarul hălăţelului ei, care îi rămăsese cam mic, un cănăfior multicolor şi a început să mă întrebe: „Asta ce culoare este? Dar asta? Dar asta...?” Pe toate le-am nimerit. Din prima...

           Trecusem testul medical, trecusem şi pe la croitor. Deja mă vedeam elev în ultimul an la Liceul militar, când, din senin, s-a abătut furtuna. Eram în dormitor, cu ceilalţi „admişi”, şi aşteptam să fim chemaţi pe platou pentru a ni se înmâna documentele de transport. Parcă văd şi acum cum s-a deschis uşa dormitorului şi cineva a anunţat: ”Elevii Bâtcă şi Spînu să meargă la cancelarie, la tovarăşul maior!” Dacă nu ar fi fost tavanul dormitorului, aş fi zis că s-a prăvălit cerul peste mine. „Gata, Georgică! Ne-au prins!” Atât am apucat să-i spun colegului meu, în timp ce mergeam spre cancelarie, precum vitele spre abator. Şi nu mă înşelasem. Cum am intrat în cancelarie, comandantul batalionului ce urma să se infiinţeze, maiorul, pe atunci, Marinescu Theodor, ne-a şi luat în primire. „Cum, mama dracului, aţi ajuns voi aici, măi, neisprăviţilor?” Eu, care eram recunoscut printre colegi şi profesori pentru replicile mele „spontane”, nu am de lucru şi-i răspund: „Cu trenul, tovarăşe maior.” Atât i-a trebuit, ca să se dezlănţuie! Cei care au urmat cursurile Liceului militar la Câmpulung Moldovenesc în acea perioadă sau, mai târziu, pe cele ale Academiei Militare, unde a fost lector, ştiu ce vocabular „colorat” avea. După ce a înşirat, în ordine alfabetică, toţi sfinţii din calendar, apoi i-a reluat în ordine inversă, cu trimitere la rudele noastre apropiate, dar, mai ales, la mame, s-a mai potolit. „Voi ştiaţi că elevii din liceele pedagogice nu sunt selecţionaţi pentru liccele militare?” De data asta, am răspuns scurt, la obiect. „Nu ştiam, tovarăşe maior.” Ştiam eu, dar ce era să zic, după bălăcăreala dinainte!

           După ce ne-a mai pus câteva întrebări şi s-a mai uitat încă o dată peste foile noastre matricole pe care le avea în faţă, ne-a spus-o verde-n faţă că ne-am plimbat degeaba până la Câmpulung Moldovenesc, pe banii statului, neavând nicio şansă să rămânem în Liceu militar. Eu, care ştiam că, chiar dacă o să mă reîntorc la liceul pedagogic, nu înseamnă că o să-l şi termin, am tot insistat, până când am văzut că se mai înmoaie. A pus mâna pe telefon şi, de faţă cu noi, a sunat la Inspectoratul şcolar judeţean, prezentând situaţia noastră. Spre regretul nostru şi, pot spune că şi al maiorului Marinescu, răspunsul nu ne-a fost favorabil. „Dacă vă primesc în clasa a XII-a, voi rămâneţi repetenţi. Aşa mi-au spus cei de la Inspectorat, pentru că liceele pedagogice au profil uman, iar cele militare au profil real”, ne-a mai spus acel om minunat, înainte de a ne da de înţeles că mai mult de atât nu poate face pentru noi. Cum îl „mirosisem” că nu este chiar aşa de rău, cum vrea să dea de înţeles, nu am ce face şi-l întreb: „Tovarăşe maior, nu se poate în clasa a XII-a, cu toate că am luat examenul, dar în clasa a XI-a se poate?” Şi-a dus mâna la ceafă, scărpinându-se încet, apoi, privindu-mă fix în ochi, mi-a zis: „Ştiu eu ce să zic, mă, băiatule? Se poate, dar e vorba de un an din viaţa ta...” Cu mâna pe clanţă, aruncându-i o privire de milog, i-am zis: „Nu contează, tovarăşe maior! Eu, şi aşa, am mai pierdut unul!” Lui George i-a făcut semn să plece, iar pe mine m-a invitat să iau loc pe scaun şi să-i spun cum stă treaba cu acel an pe care l-am pierdut.

          Despre ce i-am povestit, dar, mai ales, despre ce nu i-am povestit maiorului Marinescu, citiţi în episodul  „Am făcut anul trei... în trei ani”.