Încă mă bucur de imunitate!

După mai multe somaţii primite de la „patroana” adăpostului pentru câini din Dragomireşti Vale, a trebuit să caut, mai întâi, un alt adăpost, apoi un mijloc adecvat de transport, pentru a le schimba „domiciliul” celor şase „pitici” (ajunşi de-acum câini în toată regula), pe care, contra cost, desigur, îi lăsasem în „grija” doamnei Monika Muller, o elveţiancă stabilită, după decembrie 1989, pe aceste meleaguri. Că nu iubirea pentru câini o făcuse pe madam Monika „patroană” peste vreo două grajduri, plus terenul aferent, luate, cu mulţi ani în urmă, probabil pe un preţ de nimic, aveam să mă conving la scurt timp, când mai să nu-i mai recunosc pe cei şase căţeluşi pe care, ca să-i scap de hingheri şi de otrava vecinilor, i-am dus la adăpostul respectiv. Din dolofani cum erau, ajunseseră numai piele şi os.
Acum madam Monika nu se mai ocupă de „îngrijirea” câinilor fără stăpân. Nu mai e rentabil! Aşa că a parcelat terenul luat o dată cu grajdurile şi a început să-l vândă. Ar mai fi păstrat, aşa, de ochii lumii, un grajd pentru câini, dar n-au fost de acord proprietarii noilor vile ce s-au ridicat pe terenul adus de doamna Monika din Elveţia, ca să aibă unde înfiinţa adăpostul pentru câini.
Dar, nu asta-i grija mea, cum a obţinut madam Monika ditamai terenul pe care, vânzându-l, a luat bani frumoşi! Grija mea a rămas în continuare cea pentru câinii pe care i-am mutat la un alt adăpost, la vreo 45 km faţă de Bucureşti. Când erau la Dragomireşti Vale, mergeam săptămânal la ei. Acum merg doar o dată la două săptămâni. Ei sunt mulţumiţi şi aşa. Simt asta de fiecare dată când intru în ţarcul lor şi sar toţi şase pe mine, de nici eu nu ştiu pe care să-l mângîi şi cu care să vorbesc mai întâi.
Chiar în prima zi cînd am ajuns la noul adăpost, în timp ce îl transportam spre padoc pe Grasu`, aflat încă sub efectul tranchilizantelor, am simţit că mă ţine ceva pe loc. Durere n-am simţit pe moment. Am întors privirea şi am văzut că un câine, ţinut în lanţ la poarta adăpostului, trage vârtos de pantalonii mei, Dacă ar fi tras numai de pantaloni, poate că nu aş fi mers a doua zi să fac vaccin antirabic, chiar dacă doamna care administrează adăpostul m-a asigurat că toţi câinii de acolo sunt vaccinaţi. Unul dintre îngrijitori a pus mâna pe un băţ şi a încercat să-i aplice câinelui o corecţie. Nu l-am lăsat. Nu câinele era vinovat de ce mi se întâmplase mie! Vinovatul eram eu, pentru că îi încălcasem teritoriul.
Cui credeţi că îi dau să mănânce primul când ajung la adăpost? Lui Grasu` al meu? Ei bine, nu! Primul primeşte mâncare câinele care m-a muşcat în urmă cu doi ani, pentru că, şi astăzi, se află în acelaşi loc, tot legat. De fiecare dată, trec fără grijă pe lângă el. Şi asta nu pentru că mă bucur încă de imunitate, vaccinul antirabic având efect timp de trei ani, după cum m-a asigurat un specialist de la Institutul „Matei Balş” din Capitală...