Scrisoarea II (şi ultima)

- după Mihai Eminescu -

De ce tastele-mi stătură neatinse zile-ntregi?

De ce n-am mai scris o frază despre cei ce-ncalcă legi?

De ce-n astă perioadă nu am mai muncit pe brânci

Şi n-am scos la imprimantă măcar o coală A 5?

Dacă tu ai şti povestea astei vieţi cu care lupt,

Ai vedea că am subiecte, tastele chiar de-aş fi rupt,

Dar mă-ntreb de-şi are rostul să te zbuciumi pentru Ţară,

Ca s-ajungi, la bătrâneţe, unor nimeni de ocară

Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte,

Dragul meu, această Ţară nu mai e ce-a fost nainte!

Noi am vrut, la vremea noastră, propăşirea astei naţii

Şi nu am cerut, drept plată, nici onoruri, nici ovaţii,

Pentru-a creşte moştenirea, de-i zic unii, astăzi, „greaua”,

Am tot strâns din dinţi o vreme, când strângeam, aprig, cureaua,

Negândind, măcar o clipă, că vor pune barieră

Visurilor noastre, astăzi, preşedinţi „de carieră”

Care vor să ne transforme într-o gloată de milogi

Pe care să îi strunească, smucind numai din dârlogi.

Parcă-l văd pe marinarul ameţit de pe covertă,

Stabilind parcursul navei, cu gândirea lui incertă,

Dar, vai!, nava se scufundă, comandată de-un matroz

Care vede viitorul, prin pahar privindu-l, roz.

Parcă-mi văd concetăţenii, precum vitele, în cală,

Neîndrăznind să-l debarce, la o proximă escală.

Parcă văd fotomodeul, fostă star pe o copertă,

Ajunsă-n Divanul Ţării, în mişmaşuri, o expertă,

Scoţând voturi, la nevoie, de la un pârât de plen,

Mai ceva ca Iosefini, albii iepuri din joben,

Condamnând la sărăcie pensionari, milioane,

După cum, azi, ţucălarii marinarului au toane.

De ce nu voi, pentru mine, sau să scriu pentru mărire?

Sunt scârbit peste măsură de atâta nesimţire

Şi, sătul de umilinţa ce-o trăim în vremi nefaste,

Cum să las gândul să zboare şi să-i dau formă din taste?

Azi, când ţara-n două taberi împărţită e - în robi

Şi-mbuibaţi ce au alături şi o liotă de neghiobi

Ce se-nchină, ca la idol, făcând mare pe-un pitic,

Aş putea, la imprimantă, tonerul pe ei să stric?

Când, în ţara sărăcită, nimeni nu mai mişcă-n front,

La ce bun, eu, cu P.C.-ul, să le-aduc vreun afront?

De-oi urma să scriu vreodată despre vremurile-aceste,

Mulţi vor crede adevărul spus de mine o poveste,

De-aceea, de azi-nainte, poţi să nu mă mai întrebi

De ce tasta nu m-abate cu ispita-i de la trebi,

De ce n-am pornit P.C.-ul atâta amar de zile,

De ce scot din imprimantă doar imaculate file...