„Încă nu sunt maturizat politic.”, îi răspundeam, invariabil, secretarului comitetului de partid din Şcoala militară de ofiţeri activi „Nicolae Bălcescu”, ori de câte ori acesta mă întreba dacă am făcut cerere pentru intarea în partid. Până într-o zi când, mai grav ca de obicei, mi-a zis: „Tot nu te-ai maturizat politic, consătene? (Nu eram consăteni, eram doar născuţi în acelaşi judeţ!). Vezi că, mâine, poimâine, termini şi anul trei şi repartiţia bate la uşă!” Treaba asta cu repartiţia care „bate la uşă” m-a cam pus pe gânduri. Era un fel de „Bate şaua, să priceapă iapa!”. Şi eu am priceput. A doua zi, dimineaţa, cum am deschis ochii, am simţit că eram maturizat... politic şi am făcut cerere să intru în partid, pentru a întări rândurile acestuia. Dacă nu m-aş fi „maturizat”, n-aş fi pupat eu garnizoana Brăila, locul de naştere al „consăteanului” meu şi reşedinţa judeţului în care mă născusem şi în care locuiau părinţii mei. A contat, desigur, şi media de absolvire, şi faptul că eram căsătorit, dar cel mai mult a contat... maturitatea mea politică.
Acum, după mai bine de 37 de ani de la... maturizarea mea politică, am fost pus într-o situaţie dacă nu similară, cel puţin hilară. „Nu vrei să pui umărul, să schimbăm şi noi ceva în Sectorul 5?”, m-a întrebat, mai deunăzi, unul dintre foştii colegi cu care am lucrat nişte ani buni în aceeaşi structură, înainte de trecerea în rezevă. Cum să nu pun umărul, chiar dacă, într-un nefericit accident de maşină pe care l-am avut, în urmă cu vreo 15 ani, clavicula dreaptă mi-a fost făcută ţăndări? „De acord, doar trăiesc aici de vreo 30 de ani? Ce trebuie să fac pentru asta?”, l-am întrebat eu pe colegul care, din două în două minute, îşi verifica ceasul, semn că era tare grăbit. „Păi, să vii alături de noi şi e suficient. Mulţi dinte foştii colegi, dacă ar şti că eşti cu noi, ni s-ar alătura sigur.”, mi-a răspuns acesta. „Doar atât?”, m-am întrebat eu în gând, apoi am continuat cu voce tare „Şi aceşti colegi care ni s-ar alătura ce ar trebui să facă?” S-a uitat întrebător în jur şi, după o scurtă pauză, mi-a răspuns: „Deocamdată, să ne ajute să repartizăm ajutoare celor săraci din sector. Am avut vreo două astfel de acţiuni până acum, dar n-avem forţe suficiente. Sunt prea mulţi oameni necăjiţi în sector şi e păcat să nu-i atragem de partea noastră, pentru alegeri. S-au înscris în partid şi X, şi Y, şi Z, şi...”
Pe X şi Y îi cunosc. Am lucrat cu ei o perioadă. Au urcat repede treptele ierarhiei militare, aş putea spune că şi câte două deodată, până la gradul de colonel. Apoi s-au oprit. Nu că ar fi vrut ei. Odată cu schimbarea regimului, au fost schimbaţi şi şefii lor şi nu prea a mai avut cine-i susţine. Pe Z nu-l cunosc. Şi nici pe icşii, igrecii şi zeţii pe care mi i-a înşirat fostul coleg, proaspăt înscrişi în partidul care are ca principal obiectiv "ajutorarea" sărmanilor din sectorul meu. Probabil că şi aceşti icşi, igreci şi zeţi se simt frustraţi că nu au ajuns generali, cum, sigur, se simt X şi Y, foştii mei colegi. Şi atunci au sărit... să pună umărul, în speranţa că şeful partidului pentru care sunt „trup şi suflet” le va pune şi lor pe umăr mult râvnita stea de general. N-au decât! Au ajuns unii generali, din caporali! De ce nu ar ajunge şi ei, care sunt colonei cu state vechi?
„Regret, colega, dar nu pot să pun umărul. Sunt destul de maturizat politic pentru aşa ceva...”, am conchis eu, aruncându-i colegului meu o privire semnificativă... peste umăr.
