Se afișează postările cu eticheta comitet de organizare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta comitet de organizare. Afișați toate postările

luni, 26 septembrie 2011

Eu nu pun umărul la aşa ceva!

„Încă nu sunt maturizat politic.”, îi răspundeam, invariabil, secretarului comitetului de partid din Şcoala militară de ofiţeri activi „Nicolae Bălcescu”, ori de câte ori acesta mă întreba dacă am făcut cerere pentru intarea în partid. Până într-o zi când, mai grav ca de obicei, mi-a zis: „Tot nu te-ai maturizat politic, consătene? (Nu eram consăteni, eram doar născuţi în acelaşi judeţ!). Vezi că, mâine, poimâine, termini şi anul trei şi repartiţia bate la uşă!” Treaba asta cu repartiţia care „bate la uşă” m-a cam pus pe gânduri. Era un fel de „Bate şaua, să priceapă iapa!”. Şi eu am priceput. A doua zi, dimineaţa, cum am deschis ochii, am simţit că eram maturizat... politic şi am făcut cerere să intru în partid, pentru a întări rândurile acestuia. Dacă nu m-aş fi „maturizat”, n-aş fi pupat eu garnizoana Brăila, locul de naştere al „consăteanului” meu şi reşedinţa judeţului în care mă născusem şi în care locuiau părinţii mei. A contat, desigur, şi media de absolvire, şi faptul că eram căsătorit, dar cel mai mult a contat... maturitatea mea politică.
Acum, după mai bine de 37 de ani de la... maturizarea mea politică, am fost pus într-o situaţie dacă nu similară, cel puţin hilară. „Nu vrei să pui umărul, să schimbăm şi noi ceva în Sectorul 5?”, m-a întrebat, mai deunăzi, unul dintre foştii colegi cu care am lucrat nişte ani buni în aceeaşi structură, înainte de trecerea în rezevă. Cum să nu pun umărul, chiar dacă, într-un nefericit accident de maşină pe care l-am avut, în urmă cu vreo 15 ani, clavicula dreaptă mi-a fost făcută ţăndări? „De acord, doar trăiesc aici de vreo 30 de ani? Ce trebuie să fac pentru asta?”, l-am întrebat eu pe colegul care, din două în două minute, îşi verifica ceasul, semn că era tare grăbit. „Păi, să vii alături de noi şi e suficient. Mulţi dinte foştii colegi, dacă ar şti că eşti cu noi, ni s-ar alătura sigur.”, mi-a răspuns acesta. „Doar atât?”, m-am întrebat eu în gând, apoi am continuat cu voce tare „Şi aceşti colegi care ni s-ar alătura ce ar trebui să facă?” S-a uitat întrebător în jur şi, după o scurtă pauză, mi-a răspuns: „Deocamdată, să ne ajute să repartizăm ajutoare celor săraci din sector. Am avut vreo două astfel de acţiuni până acum, dar n-avem forţe suficiente. Sunt prea mulţi oameni necăjiţi în sector şi e păcat să nu-i atragem de partea noastră, pentru alegeri. S-au înscris în partid şi X, şi Y, şi Z, şi...”
Pe X şi Y îi cunosc. Am lucrat cu ei o perioadă. Au urcat repede treptele ierarhiei militare, aş putea spune că şi câte două deodată, până la gradul de colonel. Apoi s-au oprit. Nu că ar fi vrut ei. Odată cu schimbarea regimului, au fost schimbaţi şi şefii lor şi nu prea a mai avut cine-i susţine. Pe Z nu-l cunosc. Şi nici pe icşii, igrecii şi zeţii pe care mi i-a înşirat fostul coleg, proaspăt înscrişi în partidul care are ca principal obiectiv "ajutorarea" sărmanilor din sectorul meu. Probabil că şi aceşti icşi, igreci şi zeţi se simt frustraţi că nu au ajuns generali, cum, sigur, se simt X şi Y, foştii mei colegi. Şi atunci au sărit... să pună umărul, în speranţa că şeful partidului pentru care sunt „trup şi suflet” le va pune şi lor pe umăr mult râvnita stea de general. N-au decât! Au ajuns unii generali, din caporali! De ce nu ar ajunge şi ei, care sunt colonei cu state vechi?
„Regret, colega, dar nu pot să pun umărul. Sunt destul de maturizat politic pentru aşa ceva...”, am conchis eu, aruncându-i colegului meu o privire semnificativă... peste umăr.

miercuri, 4 mai 2011

Aici ne simţim tineri


Unii dintre cei care mi-au vizitat blogul în ultimele zile ar putea spune că am cam lenevit. Nu este deloc aşa. La sfârşitul săptămânii trecute, m-a sunat unul dintre foştii colegi de liceu militar ca să îmi spună că, în vara aceasta, se împlinesc 40 de ani de când am absolvit liceul militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc. De parcă eu aş fi uitat! Cu toate că nu îmi vine a crede că au trecut 40 de ani. 40 de ani! O viaţă de om!
De fapt, nu asta avea în gând colegul meu. Eram şi eu la curent, ca şi el, cu întâlnirea ce urmează să o avem, în luna august, în liceul de la poalele Rarăului. După ce m-a felicitat pentru „săgeţile” mele pe care mă străduiesc să le trimit drept la ţintă, uneori chiar reuşind acest lucru, mi-a transmis o rugăminte din partea comitetului de organizare şi anume de a scrie nişte versuri pentru acest eveniment, versuri pe care ar urma să încerce să le pună pe muzică un alt coleg de-al nostru, care ştie „a zdrăgăni” la chitară. Eu m-am conformat. Să văd ce va face în continuare prietenul Adi Brighidău.
Cu riscul de a vă plictisi, postez aici aceste versuri.

Aici ne simţim tineri

Versuri: Ilie Bâtcă
Muzica: Adrian Brighidău

Trezeşte-te, Ştefane,
din somnul morţii greu,
că ţi-au venit urmaşii
la poale de Rarău!
Înalţă-te, Ştefane,
în scări şi, de pe cal,
priveşte la urmaşii
veniţi azi din Ardeal!
Oşteni cu tâmple albe
la tine vin cu veşti,
ei sunt străjeri Moldovei
şi Ţării Româneşti.

Refren:
La Câmpulung Moldova
ne închinăm azi ţie,
aici deprins-am slova
şi dragostea de glie.
Aici am făcut paşii
dintâi în ostăşie,
aici îţi vin urmaşii,
alături să te ştie.

Tu, iartă-ne, Ştefane,
de nu mai suntem toţi,
pe cei plecaţi din viaţă
veghează-i, dacă poţi!
Trezeşte-te, Ştefane,
înalţă-te în scări
şi fi-vom împreună
oşteni acestei ţări!
Veghează-ne, Ştefane,
cum ne-ai vegheat mereu,
tu, domnitorul nostru
la bine şi la greu!

Refren