marți, 31 ianuarie 2012

Jalba hoţilor din închisori

de Ion Luca Caragiale

Daţi-ne drumul din puşcărie,
Daţi-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Daţi-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanţuri
Când alţii danţuri
Trag fără frică sus, la putere,
Şi când ei fură
Fără măsură,
E anarhie!... însă... tăcere:
Ei au putere!...
Daţi-ne drumul, căci, cum se poate
Noi în catene,
Pe când în pene
Dânşii se umflă, şi peste gloate
Pun pungăşeala
Şi târnuiala?...
Noi stăm la umbră pentru nimica
Şi... dânşii fură
Fără măsură
Şi, ei sunt liberi!... Nu cunosc frica,
Nu e nimica!...
Daţi-ne drumul: e nedreptate
În puşcărie
Ca să ne ţie
Colegii noştri! Oh! ce păcate!...
A noastră şcoală
A rămas goală,
Căci toţi elevii au chilipire,
Au berechete,
Grase budgete...
Iar noi, acilea în amorţire
Stăm în lihnire!...
Daţi-ne drumul! fără zăbavă!
Daţi-ne posturi
Cu bune rosturi,
Daţi-ne totul: fiţi de ispravă!
La tâlhărie
Ţara să fie
Pe mâna noastră, a tuturor,
Iar nu voi care
Aţi făcut stare
S-o mulgeţi singuri, ca din topor!...
Daţi-ne drumul, cu mare zor!...

luni, 30 ianuarie 2012

Caragiale, mereu actual

Astăzi se împlinesc 160 de ani de la naşterea celui care avea să devină părintele dramaturgiei româneşti. Deşi Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român, prin faptul că a reflectat cel mai bine realităţile, limbajul şi comportamentul românilor. Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii şi o dramă), nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, poezii şi parodii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional. Operele sale, în special comediile, sunt exemple excelente ale realismului critic românesc. Pentru realismul ei, vă propun să citiţi fabula „Şarla şi ciobanii”. Orice asemănare cu persoane din zilele noastre este absolut întâmplătoare.

Şarla şi ciobanii

Acum vro şeapte sau opt ani,
Nişte ciobani
Căutau să pripăşească
Un dulău, ca să păzească
Pe oi
De lupi. - Vai de noi!
Vor zice-ndată unii liberi-cugetători:
N-are să vie-o vreme
Când oile să n-aibă de lupi a se mai teme?
Zău, după mine, de multe ori
Cugetătorii-liberi sunt
Fiinţe prea ciudate;
O clipă nu te lasă s-ai parte

De cuvânt.
Să n-apuci, din păcate,
Să-ncepi cu dânşii vorba, c-apoi să te mai ţii
Sute şi mii
De cugetări înalte şi reflectări profunde
De mult rabd, îns-acuma voiesc a le răspunde:
Da, domnii mei,
Cu prea mare dreptate
Aveţi cuvinte de pietate
Pentru miei...
Sau oi... dar, docamdată,
Liberi-cugetători,
Ascultaţi povestea cu ciobanii; ori...
Eu voi tăcea ca să v-ascult.
Nu zău! îmi place foarte mult
S-aud palavre lungi şi late,
Şi despre-aceasta probe pot da necontestate:
La Cameră sunt nelipsit.
Ş la tot ce s-a vorbit
În Atheneu
Eu
Am fost cel mai fidel dintre auditori.
Fac haz pe oratori...
Dar... să lăsăm acestea,
Şi povestea
Începută să urmăm:
Ciobanii noştri, aşadară,
Plecară
Dulăul să-şi găsească.
Umblară cât umblară
Şi detere-n sfârşit
D-o javră jigărită,
De foame leşinată, cu părul năpârlit.
Cum îi văzu,
Potaia-afurisită
Îşi puse coada-ntre picioare, făcu trei tumbe şi-ncepu
Să se tăvălească,
Să se linguşească,
Să chelălăiască,
Ca toţi câinii nemţeşti
Când, leşinaţi de foame, doresc să-i miluieşti.
Li se făcură milă de şarlă: o chemară,
Şarla-i urmă,
Şi-astfel cu toţi plecară.
O duseră la stână şi şarl-aci jură
Pe lege. - Cum se poate?
Dar şarlele n-au lege, ş-ar fi de necrezut,
Veţi zice; fugi d-acolo! Ştiu bine-aceste toate,
Dar iacă s-a putut!
Şarla jură pe lege, onoare, conştiinţă,
Nu râdeţi de,... să fie un câine de credinţă.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Cântecul premierului

(după „Cântecul redutei”, de George Coşbuc)

În cazărmi, armată - ioc,
Tancurile sunt pe stradă,
Apeviştii, prin zăpadă,
Se căznesc să facă loc.
Cine vine, făcând semne,
O fi vreun mahăr pesemne?
Unul, Ciaca-Paca-Boc!

Cinci sau şase înstelaţi
Îşi flanchează premierul,
Care nici nu simte gerul
Şi-i îndeamnă pe soldaţi
Să dea tare la lopeţi.
„Aşa se face, băieţi,
Luaţi seamă şi-nvăţaţi!”

Şi luând o lopăţică,
Una pe măsura lui,
În vârful troianului
Se avântă şi-l despică.
Chicotesc soldaţii, vere,
Minunaţi de-aşa putere,
Câtă are... puştiulică.

Ei, să vezi, acu-i acu,
Dete Ciaca-Boc poruncă
Să vină, urgent, la muncă
Toţi jandarmii şi să nu
Mai alerge ciumpalacii,
Să i lase la toţi dracii!
Şi-acest ordin îi plăcu.

Strigă Boc: „Vă fac păsat!
Încurcaţi pe-aicea treaba
Şi luaţi banii degeaba!
Nu v-ajunge cât v-am dat?
Mi-aţi tăiat, deodată, chefu`
Şi-o să vă pârăsc la şefu`,
Fiindcă el v-a-ncurajat!”

Gândeau drumarii: „Poftim!
Ăsta, care-i dus cu capul,
Vrea s-o facă pe casapul”,
Dar strigară: „Aferim!”
Şi, gândind cum că Boc, bietul,
Le închide robinetul,
Au mai zis: „Deszăpezim!”

Şi-au sărit asfaltatorii,
Care cum putu, în grabă,
Şi cu târnuri, şi cu roabă,
De cum se iviră zorii.
De uimire-s muţi jandarii,
Îşi fac cruce ghinărarii,
Când văzură... salvatorii.

Boc strigă atunci, din drum:
„Bateţi, cât e roşu, fierul!
Eu plec cu elicopterul
Şi-o să merg să mai îndrum,
Aşa c-o să fac o tură
Pe şoseaua de centură,
Unde sunt nămeţi – duium”.

Abia zbură ăla mic,
Mulţumit de ce făcu,
Şi-auzii că le dădu
Şi ceai cald, din polonic,
Celor scoşi de sub nămeţi.
„Hai, băieţi, luaţi şi beţi.
Că nu vă costă nimic!”

Acest cântec îl făcui
Eu, numitul B. Ilie,
Uimit de câtă prostie
E în capul dumnealui.
Dacă-ţi place şi socoţi
Că-i bine să-l ştie toţi,
Mai departe poţi să-l spui!


Ilie Bâtcă

vineri, 27 ianuarie 2012

De sezon

Apel către „activiştii” lui Dogaru

„Iertaţi-mă, bătrânii mei oşteni,
că v-am făcut, cum mi-a venit la gură,
dar, dacă tot veniţi la Cotroceni,
zăpada nu mi-o daţi, din bătătură?”

Revelaţie

Brusc, de pe ochi, mi s-a luat o pată
şi am putut, în fine, să-l contemplu
pe premierul nostru, dând exemplu
cum se rezolvă criza c-o... lopată.

Confruntare

Un general, Izmană parcă-i spune,
s-a avântat pe câmpul de bătaie
şi, speriat că neaua-l va răpune,
a dat comanda scurtă: „Foc... de paie!”

Mărturisire

Azi noapte, pe la spartul Pieţii,
grăi un vierme către ciumpalac:
„Să ştii că mie tare mult îmi plac
jandarmii, când se luptă cu... nămeţii.”


Ilie Bâtcă

miercuri, 25 ianuarie 2012

Mai bine activist, decât securist

    Îmi cer scuze faţă de colegii care, ieri, au demonstrat paşnic în Piaţa Victoriei. Îmi cer scuze şi faţă de cei care, din varii motive, nu au putut veni ieri în Piaţă. Dacă aş fi bănuit măcar ce o să urmeze, stăteam liniştit acasă, în faţa televizorului. Sau a calculatorului pe care soţia, supărată rău, mai rău decât pe mine, a promis că o să îl arunce pe geam, ca să nu mai stau ore în şir în faţa lui şi să îmi pierd timpul cu tot felul de „prostii”, cu care, sigur, nu voi schimba nimic. Aşadar, aş fi rămas acasă şi i-aş fi sunat şi pe Lică Pavel, pe Eugen Burghelea, pe Valeriu Pricină şi pe încă vreo câţiva foşti colegi din presa militară, despre care eram sigur că vor merge în Piaţă. I-aş fi sunat şi i-aş fi sfătuit să stea liniştiţi pe la casele lor. Nu i-am mai fi dat astfel apă la moară lui Traian Băsescu, să-i bage pe toţi demonstranţii în aceeaşi oală şi să spună: „Vedeam activişti din Consiliul Politic al Armatei chiar astăzi, foşti colonei din Armata Română, dar care niciodată n-au fost dincolo de munci agricole unde făceau propaganda lui Ilie Ceauşeascu, îi vedeam manifestând vigurios împotriva a ceea ce s-a făcut până astăzi pentru redresarea României...”. 
    Nu am stat acasă şi iată unde s-a ajuns! „Foştii” generali, „foştii” colonei,  „foştii” maiori, „foştii” maiştri militari şi subofiţeri, aşadar toţi aceşti „foşti”, care astăzi nu mai sunt cadre militare în rezervă (a spus-o chiar Traian Băsescu, cel care a promulgat legea prin care am fost deposedaţi de gradul militar), au devenit, dintr-o dată, „activişti... care făceau propaganda lui Ilie Ceauşescu”. Eu, unul, recunosc. Am fost activist în Consiliul Politic Superior al Armatei. Nici nu se putea altfel, presa militară, în totalitatea ei, fiind subordonată, în acele vremuri, respectivei structuri. Dar, mă întreb, numai pe mine, pe Valeriu Pricină, pe Lică Pavel, pe Eugen Burghelea şi pe istoricul Mircea Dogaru ne-a văzut Băsescu în Piaţă?  Eu am văzut încă vreo câteva mii de „foşti”, pe mulţi dintre ei reântâlnindu-i după un car de ani. I-am cunoscut în liceul militar, în şcoala de ofiţeri sau pe vremea când îmi toceam pingelele, umblând după subiecte de presă. Şi am umblat destul de mult. Şi prin poligoane, şi pe câmpurile de instrucţie şi de aplicaţii, şi pe la cele două (dacă nu chiar trei!) canale, şi pe tarlalele nesfârşite din Insula Mare a Brăilei, unde trudeau din greu militarii, şi la irigaţii, şi la minele de cărbune, şi la Casa Poporului, şi pe la alte construcţii (unele dintre ele fiind şi acum în stadiul în care le-au prins evenimentele din decembrie 1989), şi pe terasamentele de cale ferată din mai toate regionalele CFR, şi pe la pichetele de grăniceri uitate de lume. Aşa se făcea un ziar pe atunci, nu ca acum, după ştirile de la televizor despre incendii, inundaţii, deraieri de trenuri, accidente de circulaţie, furturi, violuri, tâlhării, omoruri sau câte şi mai câte alte grozăvii, sau după comunicatele de presă primite de la diverse instituţii ale statului.
    Peste tot pe unde s-au instruit sau au trudit militarii am umblat. Şi, când spun militari, nu mă refer doar la cei în termen. Mă refer la toţi. Şi la ofiţeri, şi la maiştri militari, şi la subofiţeri, dar, mai ales, la locotenenţii pe care nu-i deosebeai de soldaţi, nici ca vârstă, nici ca uniformă, fiind îmbrăcaţi toţi la fel, cu aceeaşi ţinută de instrucţie sau de lucru. Pe ei, pe locotenenţi, i-am văzut, în marşuri istovitoare, în fruntea plutoanelor, cărând în spate raniţa cu cele trebuincioase, raniţă care cântărea destul de mult. I-am văzut pe unii sărind în sus de bucurie atunci când, în aplicaţii sau în tabere de instrucţie fiind, erau anunţaţi că soţia, rămasă singură acasă, a adus pe lume un copil. M-am întristat şi am suferit alături de alţii când, aflaţi departe de casă, acolo unde îi chema datoria de militar, primeau vestea că i-a părăsit, pentru totdeauna, careva dintre cei dragi, iar ei nu i-au fost alături în ultimele clipe de viaţă. Pe mulţi i-am regăsit după aceea, în nenumăratele mele peregrinări prin ţară, în cămine de garnizoană, multe dintre ele neîncălzite şi duhnind a igrasie, visând la un apartament al lor, unde să-şi aducă familia aflată la sute de kilometri depărtare. Şi eu am visat la acelaşi lucru mulţi ani, ca să nu mai fiu "tată de duminică" pentru copiii mei, copii care au fost dezamăgiţi că, în prima lor zi de şcoală sau la serbările de sfârşit de an, nu au putut să se mândrească în faţa colegilor cu tatăl lor - ofiţerul.
    Multora dintre cadrele militare le-am văzut feţele iradiind bucuria când obţineau cu subunitatea calificativul maxim la trageri, sau când reveneau din aplicaţii fără ca să se fi întâmplat "ceva deosebit". Pentru că, uneori, se mai întâmplau şi astfel de lucruri. Aşa este când lucrezi cu oameni şi cu tehnică. Uitau atunci de zilele şi nopţile obositoare de antrenament, când se aplecau părinteşte asupra fiecărui soldat, pentru a-l deprinde cu abc-ul ostăşiei. I-am văzut, pe cei detaşaţi cu subunităţile la lucrări în economia naţională sau în agricultură, punând umărul alături de soldaţi, pentru ca subunităţile pe care le comandau să-şi termine norma la timp. Locotenenţii de atunci au îmbătrânit. Unii au ajuns generali, alţii colonei, alţii maiori. Alţii (destul de mulţi) sunt doar... amintiri. Aceştia din urmă, plecaţi prea devreme dintre noi, cel puţin sunt liniştiţi, acolo unde sunt. Până la ei nu poate ajunge umilinţa la care noi, cei care ne încăpăţânăm să rămânem în viaţă, suntem supuşi astăzi, luându-ni-se, o dată cu o parte din pensie, şi gradul pentru care am ostăşit o viaţă întreagă.
    Ştiu, nu voi schimba nimic cu aceste rânduri. Dar aşa sunt eu. Mi-a plăcut să scriu, încă de pe băncile şcolii. Şi alţii au scris. Numai că, în timp ce, în anii de început într-ale ostăşiei, eu scriam versuri sau reportaje, alţii scriau note informative despre colegi. Asta e doar una dintre diferenţe! Mai târziu, când eu stăteam, în miez de noapte, la tot felul de cozi, îmbrâncit de vecinii mai oacheşi din cartier, pentru a prinde un litru de ulei, un amărât de pui sau un pachet de unt, alţii, hăhăind mulţumiţi, îşi frecau de faţă dolarii câştigaţi din bişniţa făcută cu tot felul de lucruri aduse de peste mări şi ţări. În timp ce eu luam pieptiş pantele dealurilor sau ale munţilor patriei, în fruntea plutonului, în marşuri istovitoare sau în aplicaţii, departe de familie, alţii, tot departe de familie, băteau străzile porturilor lumii în căutarea cârciumilor şi a bordelurilor.
Mai târziu, am ajuns activist şi lucrurile s-au schimbat. Nicidecum în bine. În bine s-au schimbat doar pentru unii foşti securişti...


Ilie Bâtcă
(fost colonel al Armatei Române)

luni, 23 ianuarie 2012

Din inepţiile unui prim ministru

(Vreţi capul lui... Baconschi?)

Când, la Guvern, se-aude cucuveaua
şi cântecul ei este mai sinistru,
Boc vrea să potolească „mahalaua”
şi să-i închidă gura c-un... ministru.


 Ilie Bâtcă

„Nicule, mai dă-le o sută de lei!”

(Guvernul ne „păsuieşte” încă un an cu taxa auto)

Ne spune, azi, Guvernul tăfălog
că, dacă scoate, pe moment, o taxă,
va fi o lege, negreşit, mai laxă
şi are cu poporul.... dialog.


 Ilie Bâtcă

duminică, 22 ianuarie 2012

Când va cădea?

A mai trecut, din lună, o decadă,
Ianuarie e gata de plecare,
nici timpul nu mai are azi răbdare,
dar nu sunt semne că ar sta să cadă.

E cineva în stare să prevadă
când fi-va vremea pentru o schimbare,
când îmbrăca-vom strai de sărbătoare
şi vom ieşi, dezinhibaţi, în stradă?

Deasupra Ţării, norii stau grămadă,
întreaga Ţară e în aşteptare,
citeşti, pe buze, doar o întrebare:
Când va cădea, ca-n basme, o zăpadă?


 Ilie Bâtcă

vineri, 20 ianuarie 2012

Mesaj către protestatari

De-aş fi eu preşedinte, să vă calc,
sau să vă-mpuşte, să îmi pun băieţii,
exact cum fac amicii, cu mistreţii,
în marea căsăpeală de la Balc!

Nişte penibili, aşteptând o pleaşcă,
doar asta sunteţi, nişte mici corupţi,
doar nişte proşti! Ce dacă sunteţi mulţi?
Poliţia aş vrea să vă strivească!

Să se retragă, grabnic, într-o grotă,
mai marii ţării şi să decreteze,
in corpore, ca ţara s-o salveze,
chiar printr-o, neagră, „noapte hughenotă”!


Ilie Bâtcă 



Pamflet inspirat după:
http://www.cotidianul.ro/ce-le-doreste-ion-tiriac-protestarilor-din-piata-universitatii-170273/

miercuri, 18 ianuarie 2012

Starea naţiunii

Ies viermii la lumină, ciumpalacii
o pun cu-aceştia de un prieteşug,
iar boii, dezlipiţi de ţâţa vacii,
refuză să mai stea cuminţi în jug.
Îşi pun probleme chiar şi dobitocii,
vin hahalere să le ţină hangul,
strigându-şi oful, azi, din toţi bojocii,
simţind, de gât, cum se lipeşte ştreangul.
E viermuială în întreaga ţară,
nevroticii, atinşi de insomnie,
îşi cată bolii leacul pe afară
şi strigă că-s sătui de tiranie.
Ţiganca împuţită se agită,
filmează toate astea găozarul
şi face mahalaua laringită,
strigând să iasă-afară ORDINARUL.


 Ilie Bâtcă

marți, 17 ianuarie 2012

Doar o simplă întrebare


AM FOST „GOLANI”, AM FOST „AUROLACI”,
ŞI „GĂOZARI” AM FOST, ŞI „NESIMŢIŢI”,
AZI SUNTEM „VIERMI”, ŞI "BOI", ŞI „CIUMPALACI”.
ROMÂNILOR, DOAR ASTA VREŢI SĂ FIŢI?


Ilie Bâtcă 

Siguranţa naţională, în pericol?!

    De patru zile, România e un sat/stat fără câini. Paza obiectivelor, a bunurilor şi valorilor de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, pentru activitatea statului, pentru economie, ştiinţă, cultură şi artă, a localurilor misiunilor diplomatice sau ale unor agenţii şi reprezentanţe economice, precum şi a sediilor unor organisme internaţionale, care desfăşoară activităţi pe teritoriul României, stabilite prin hotărâre a Guvernului este la pământ. Transportul unor valori importante, constând în sume de bani, titluri de credite, cecuri ori alte înscrisuri de valoare, metale şi pietre preţioase, valori ştiinţifice, tehnice, de cultură şi artă, precum şi transportul armelor, muniţiilor, materialelor explozive, stupefiantelor, al substanţelor toxice sau radioactive ori al altor materii sau substanţe periculoase este pe chituci. Fiind în pericol să deraieze, din cauza tot mai deselor furturi de cabluri şi bucăţi de şină, numai bune de predat, de către unii dintre conaţionalii noştri mai tuciurii, la centrele de colectare a fierului vechi, trenurile destinate transporturilor speciale sunt trase pe linia moartă şi lăsate în grija acarului Păun.
    Înalţii demnitari români îşi fac griji pentru viaţa lor şi, mai ales, a odraslelor lor, iar cei străini nu se mai înghesuie, ca până acum,  să vină în România, de teamă că s-au împuţinat instituţiile statului abilitate prin lege, care să le asigure protecţia personală şi paza sediilor de lucru şi a reşedinţelor. Circulă pe internet iar televiziunile au preluat ştirea conform căreia terorişti şi diversionişti din toată lumea şi-au dat mâna şi afluiesc, din cele patru puncte cardinale, spre plaiurile mioritice, unde pot exersa nestingheriţi tehnicile de distrugere şi, cu precădere, pe cele de manipulare a opiniei publice autohtone, având în vedere că o componentă importantă a sistemului de apărare ordine publică şi siguranţă naţională este, momentan, în imposibilitate de a-şi îndeplini misiunile de prevenire, neutralizare şi lichidare a actelor teroriste şi diversioniste.
    Evadaţii, dezertorii şi alte persoane despre care există date şi indicii temeinice că intenţionează să săvârşească sau au săvârşit infracţiuni ori care se sustrag măsurii arestării preventive sau executării pedepselor privative de libertate răsuflă uşuraţi şi zburdă în voie spre casele lor sau spre locurile vizate pentru o eventuală devalizare, forţele abilitate prin lege pentru a executa misiuni de urmărire şi prindere a lor fiind, în  prezent, diminuate. De cap şi-au făcut în aceste zile atât „branconierii”, cât şi „ţapinarii” de ocazie, acţionând nestingheriţi prin pădurile patriei, fără teama că vor fi prinşi de cei care ar trebui să participe, împreună cu alte instituţii abilitate, la supravegherea, controlul şi asigurarea protecţiei si conservării fondului cinegetic şi piscicol natural, a fondului silvic şi de protecţie a mediului, prin măsuri specifice de prevenire şi combatere a oricăror încălcări ale prevederilor normelor legale.
    Mare noroc pe capul nostru că, în aceste patru zile, nu prea s-au produs în ţară incendii, explozii, avarii, accidente, epidemii, calamităţi şi catastrofe, pentru limitarea şi înlăturarea urmărilor provocate de astfel de evenimente nemaifiind
suficiente forţe de intervenţie care să acţioneze, împreună cu unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale, cu cele ale ISU şi cu alte formaţiuni prevăzute de lege, pentru salvarea şi evacuarea persoanelor şi bunurilor periclitate.
    Toate aceste din cauză că, de patru zile, jandarmii români au fost deturnaţi de la rosturile fireşti, prevăzute în cartea lor de căpătâi - Legea 550/2004 – şi, din aproape toate literele alfabetului (de la a, la t), câte are art. 19 din lege, referitoare la atribuţiile Jandarmeriei, ei ţin cu dinţii doar de literele b şi c, în dreptul cărora se spune  că jandarmii  execută misiuni de asigurare a ordinii publice cu ocazia mitingurilor, marşurilor, demonstraţiilor, procesiunilor, acţiunilor de pichetare...  şi a altor asemenea activităţi care se desfaşoară în spaţiul public şi care implică aglomerări de persoane, precum şi misiuni de restabilire a ordinii publice, când aceasta a fost tulburată prin orice fel de acţiuni sau fapte care contravin legilor în vigoare.
    Cine a tulburat şi încă mai tulbură, în aceste zile, ordinea publică? Păi, cine alţii decât nişte huligani nevrotici dintr-o mahala violentă şi ineptă, care, chiar cu riscul de a-i provoca o scârbă existenţială unui cioban care se visa preşedinte al României, nu se mai mulţumesc cu statutul lor de viermi şi îndrăznesc să ridice glasul împotriva celor care le vor binele. Un bine pe care  această populaţie, imbecilizată de televiziuni, înfricoşată de scenarii apocaliptice mereu dezminţite de realitate şi, mai nou, de bătăuşii scoşi pe străzi, nu-l înţelege şi alege, în locul reformei Statului, retorica urii şi neputinţei ridicată la nivel de program politic de către Opoziţia care şi-a activat, în sfârşit, întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej.
    Ferească sfântul ca, speriat de mersul evenimentelor, cineva să-şi arunce privirea peste ce spune litera o a art. 19 din lege şi, pentru a întări spusele de la litera c, să-i aducă înapoi în ţară pe jandarmii care  participă, în condiţiile legii, la misiuni în afara teritoriului statului roman, cu efective şi tehnica din dotare, la activităţi de instruire, la constituirea forţelor internaţionale destinate îndeplinirii unor misiuni în cadrul acţiunilor de prevenire a conflictelor şi gestionării situaţiilor de criză, de întărire - consiliere, asistenţă, formare, control - a forţelor de ordine locale sau de substituţie a acestora în toate domeniile lor de activitate.


Aduc mulţumiri, pe această cale, celor care au trudit la elaborarea, aprobarea şi promulgarea Legii nr. 550/2004, din care m-am inspirat în scrierea acestor rânduri. Şi, nu în ultimul rând, mulţumesc domnilor Baconschi, Becali, Cotoi şi Urban, pe care i-am citat, fără folosirea ghilimelelor de rigoare. (Autorul)

luni, 16 ianuarie 2012

Despre Becali cetire

Sunt un nevrotic, sunt un vierme
de care e scârbit ciobanul,
suntem şi-am fost două extreme
pe care le separă BANUL.

Şi, dacă insu-atins de streche
miroase-a caş şi a pastramă,
eu port miros de carte veche
în hainele-mi ce se destramă.

Degeaba se-mpopoţonează,
luându-şi aere de domn,
imaginea de căcărează
nu-l părăseşte nici în somn.


Ilie Bâtcă 

duminică, 15 ianuarie 2012

Stare de protest

Bucureşti, România, 2012
Montaj video de excepţie

Un sistem este depăşit atunci când este incapabil să impună respect celor ieşiţi în stradă altfel decât prin forţă.

Imaginile următoare spun povestea celor două zile din ianuarie 2012, în care o parte a Bucureştiului s-a împărţit, ostil şi ireconciliabil, în două tabere.






sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Circulară

De azi, Maria Piţigoi,
dacă nu-şi pune ţoale noi,
să stea la ea în bătătură,
să nu o prind prin Prefectură,
venind cu jalba în proţap,
să ia subvenţii pentru ţap
şi pentru caprele râioase,
doar piele, toate trei, şi oase!
Păi, cum să intri la prefect
şi să miroşi aşa... infect,
a găinaţ şi bălegar,
purtând un şorţ tare murdar
şi, pe deasupra, peticit?!
A mai venit un zăpăcit,
fiind, din cap, până-n picioare,
pătat cu nu ştiu ce unsoare,
cu ponosita-i pelerină
duhnind, din greu, a motorină,
cerându-mi, ca să vezi pretenţii!,
să îşi ia banii din subvenţii,
să-şi poată cultiva pârloaga.
Vin sărăntocii cu miloaga,
dar nu au minimul respect,
când se prezintă la prefect,
doar nu mă trag de brăcinari,
de-acum, cu nişte ordinari
ce ştiu să bage doar la foale
şi nu se îngrijesc de ţoale.
Dacă îi iei la bani mărunţi
pe tineri, dar şi pe cărunţi,
vei constata că, fiecare,
măcar un rând de haine are,
dar sunt ţinute la păstrare,
că, zic ei, sunt de-nmormântare.
Nu am eu nu ştiu ce formule,
dar sunt exemple, chiar destule!,
ce ar putea să le urmeze
şi, astfel, să se cizeleze.
Elena Udrea, bunăoară,
când alte fonduri vrea să ceară
şi vine, pe-nserat, la EL,
miroase numai a Chanel
şi n-o vezi renunţând, sărmana,
la bluza „Dolce$Gabbana
sau la pantofii scumpi, cu tocuri,
când merge prin diverse locuri
şi bate ţara-n lat şi lung.
Degeaba unii o împung
şi spun că este prea cochetă,
ea ţine doar la... etichetă.
În Prefectură, am decis,
accesul este interzis,
de-acum, oricărui îngălat
sau cetăţean neţesălat!

Semnează,
pentru prefectul de Vâlcea,

Ilie Bâtcă

miercuri, 11 ianuarie 2012

El Raed

(după El Zorab, de George Coşbuc)

La vodă vine un arab,
cu o figură de asab.
„Eu, doamne, şeful de la SMURD,
la tine vin, ca la un surd,
ajuns astăzi nabab.

Românii toţi s-au minunat,
când SMURD-ul am înfiinţat.
Sunând la unu, unu, doi,
prin frig, prin zloată, prin noroi,
pe mulţi noi i-am salvat.

Dar unora le stau în gât,
ca un broscoi tare urât,
cum ar fi spus Ioan Oltean,
un mizerabil de curtean,
nu zic mai mult de-atât.

Se îngrozesc românii toţi,
că SMURD-ul e vizat de hoţi
şi, pupăză peste colac,
măria ta le faci pe plac
acestor mafioţi.”

Tăcu arabul Arafat,
căci vodă, prost şi îngâmfat,
sări, ca arsul, de pe tron
şi, precum ultimul poltron,
se puse pe-njurat.

„Să vii în faţa mea cutezi,
şi să acuzi, fără dovezi?
Îţi spun aşa, mai voalat,
că, de la mine, din palat,
te-arunc, de nu te vezi!

Azi, pentru mine-i un mister,
prezenţa ta în minister.
Chiar n-o fi mai găsit Emil
un pedelist cât mai umil,
doar un arab sever?!

Tu, venetic în astă ţară,
mă faci pe mine de ocară?
Ia vezi, poate-ţi găseşti de treabă,
urgent, în ţară ta arabă
sau alta, bunăoară!

Chiar dacă-n două mii şi cinci,
când, zice-se, munceai pe brânci,
te-am decorat cu mâna mea,
azi dau cu tine de podea,
de te mai scoli c-un vinci!”

Arabul, stând cu ochi uimiţi,
strigă, pe cât putu: „Săriţi,
căci pacientul a scăpat
de la un medic alopat
şi şi-a ieşit din minţi!

De munca mea s-alege scrum,
bolnavii vor muri, duium,
de-acum, de-acum sunt condamnaţi,
de-acum nu vor mai fi salvaţi,
când vor cădea în drum.

Pe vodă cum să îl îmbun,
săracilor ce să le spun,
când vor vedea c-au fost lăsaţi
în seama unor îmbuibaţi
chitiţi să dea un tun.

Ei nu vor aştepta, şirag,
„Salvarea” să le vină-n prag,
să ia bolnavul la spital.
Acest  măcel fără egal
îl dau eu în vileag.”

Se-ncruntă vodă: „Eşti nebun?
Voieşti pe sepepişti să-i pun
să te arunce peste zid?
E SMURD-ul meu şi te desfid,
atât aş vrea să-ţi spun.”

„Al tău? Acel care-l făcu,
din mai nimic, doar n-ai fost tu!
Eşti tu a-toate-făcător,
dar n-ai făcut pentru popor
nimic. O, vodă, nu!”

Dă vodă semn: „Să-l debarcaţi
şi SMURD-ul să-l privatizaţi,
să nu mai văd niciun dărab
din ce-a făcut acest arab,
de-ar fi şi să crăpaţi!”


 Ilie Bâtcă

duminică, 8 ianuarie 2012

Cine e umilit?

Am fost coleg şi cu Carmen şi cu Marcel Hâncu. Cu Carmen, doar trei luni, la un curs postuniversitar de comunicare şi relaţii publice. Pe Marcel îl cunosc mai de mult. De pe vremea când uceniceam amândoi în aspra dar frumoasa meserie a armelor. De atunci, ne-am mai întâlnit de câteva ori, pe timpul ducumentării mele jurnalistice în garnizoana în care lucra. Astăzi i-am revăzut pe amândoi, într-o emisiune tv având ca temă scrisoarea pe care locotenent-colonelul în rezervă Marcel Valerian Hâncu i-a adresat-o ministrului Apărării. Privindu-i la televizor, după un car de ani, n-am reuşit, oricât m-am străduit, să descopăr o cât de mică urmă din trăsăturile care, altădată, le luminau chipul. Privirea şi glasul nu exprimau decât o durere surdă, suportată cu resemnare, dar şi cu demnitate.
Cum invitaţii emisiunii criticau aspru măsurile luate de Guvern în legătură cu revizuirea pensiilor fostelor cadre militare, era de aşteptat ca Tiberiu Frăţilă să sară în apărarea şefului său pe linie de partid şi de stat. Şi chiar a făcut-o. Vehement, ca de fiecare dată, mai că nu le-a zis-o direct soţilor Hâncu: „Ce tot vă mai plângeţi, măi, amărâţilor, când vă bucuraţi de atâtea privilegii? Aţi uitat că fiul vostru a fost înaintat, de la gradul de caporal, la cel de sublocotenent? Sau că domnul Traian Băsescu, în persoană, l-a decorat pe acesta cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război? Şi, dacă toate astea nu vă sunt de ajuns, aflaţi că numele fiului vostru, Bogdan Valerian Hâncu, apare scris pe o placă comemorativă realizată,  în Bucureşti, prin contribuţia domnului Oprea şi a primarului Sectorului 4!”
Şi mai au soţii Hâncu un privilegiu despre care domnul contraamiral de flotilă T.F. nu a mai pomenit. Acela de a-şi vedea fiul, ori de câte ori îi prinde dorul de el, răsfoind albumul cu fotografii sau privind înregistrările video în care acesta apare, doar până la vârsta de 28 de ani. La această vârstă Bogdan şi-a încheiat socotelile cu viaţa, departe de ţară, tocmai în Irak, fiind ucis într-un atentat, în timp ce executa o misiune de patrulare, într-o patrulă mixtă româno-italiană. A fost primul militar român mort în Irak. 

„Ori de câte ori mulţumim post-mortem unui militar trebuie să ne gândim că, în viaţa de zi cu zi, trebuie să ne gândim cu recunoştinţă la Armata Română, o armată care îşi apără poporul departe, alături de aliaţi, în lupta cu cel mai mare flagel al lumii moderne  - terorismul. Încă o dată, mulţumesc familiei Hâncu, îţi mulţumesc ţie, sublocotenent post-mortem Bogdan Hâncu!” Acestea au fost cuvintele prin care preşedintele Traian Băsescu, prezent pe Baza Militară 90 Otopeni, aducea, în faţa unui sicriu învelit cu Tricolorul, un ultim omagiu unicului fiu al familiei Hâncu. În ce constă astăzi, la aproape şase ani de la acel tragic eveniment, mulţumirea preşedintelui Băsescu? În diminuarea pensiei tatălui lui Bogdan cu aproape 1.000 de lei.
Pe tot timpul emisiunii tv, pe ecran era titrat: „Tată de erou, umilit”. Cred că mergea foarte bine şi fără virgulă.

vineri, 6 ianuarie 2012

Vinovat e doar preşedintele



Am vorbit la telefon, în ultimele zile, cu mai bine de o sută dintre foştii colegi. I-am sunat să le spun „La mulţi ani!” dar şi să le reamintesc că, la sfârşitul lunii, urmează să ne întâlnim la adunarea generală a Asociaţiei. Dintre aceştia, doar vreo câţiva nu mi-au pus obsedanta întrebare: „Ai primit-o?” Nu, până astăzi, nu o primisem. Şi nici nu eram nerădător să o primesc, ştiind, cu multe luni în urmă, că pensia mea urmează să fie diminuată. Aşa că, prea puţin îmi păsa de acel petec de hârtie, purtând o semnătură indescifrabilă, prin care eu, domnul Bâtcă D. Ilie, beneficiar provenit din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, deci nu domnul colonel (r.) B. D. I., sunt anunţat că, prin prezenta, mi se stabilesc, cu începere de la data de 01.01.2011, următoarele drepturi care, puse la un loc, dau pensia mea brută. Care pensie brută este diminuată cu vreo 500 de lei faţă de cea pe care tot eu, dar de data asta colonelul în rezervă Bâtcă D. Ilie, o primisem, timp de 10 ani, pe baza unei legi în vigoare pe vremea când am trecut în rezervă, lege care, printre altele, îmi consfinţea şi statutul de cadru militar în rezervă.
Acea lege, bună, rea, cum o fi fost ea, a fost abrogată. Că domnii care au făcut acest lucru au încălcat legea fundamentală – Constituţia ţării – nu mai interesează pe nimeni. Pot spune că nici pe mine. Mă afectează din ce în ce mai puţin şi faptul că pensia mi-a fost diminuată şi că va trebui să restitui suma pe care am primit-o în plus, faţă de pensia recalculată, timp de un an. Nici luarea abuzivă a gradului militar, la fel ca unuia care a săvârşit nu ştiu ce infracţiune, pentru care a fost condamnat, nu mă mai deranjează. Nu mă mai intrigă nici minciunile deşănţate ale lui Oprea, ultima fiind cea în legătură cu majorarea pensiilor la peste 90% dintre „benefeciarii proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”. De ce este aceasta o minciună? Pentru că, din cei peste 100 de foşti colegi cu care am discutat în ultimele zile, doar unuia i-a crescut pensia, cu enorma sumă de... trei lei. Ceilalţi au primit decizii cu sume diminuate cu mult faţă de pensiile normale sau faţă de cele care apăreau în numeroasele tabele actualizate, reactualizate, revăzute şi adăugite. Ştiu eu? S-ar putea ca toţi foştii mei colegi să se încadreze la categoria „excepţii”, cum îi place domnului Tiberiu Frăţilă să spună. Nu i-am spus şi gradul de contraamiral de flotilă pe care, conform aceleeaşi legi pe care o apără acum, îl va pierde o dată cu încheierea socotelilor cu armata.
După toate acestea mi-a rămas doar un gust amar şi regretul că nu mi-am închinat viaţa unui alt ţel decât acela de a sluji Ţara. Începusem să mă obişnuiesc cu toate aceste lovituri, când, astăzi, am încasat alta. Nu de la viaţă ci de la cei care îşi bat joc de viaţa noastră. Astăzi am primit decizia privind revizuirea pensiei. E mult spus am primit-o. Pentru că am cules-o de pe jos, de pe holul blocului, de sub cutiile poştale, acolo unde căzuse, după ce poştaşul o pusese în cutia care poartă numărul apartamentului meu. Pe cine să învinovăţesc pentru asta? Poştaşul nu are nicio vină. Să fie de vină subordonaţii lui Oprea, cei care mi-au expediat plicul cu decizia privind revizuirea pensiei? Nu cred. De unde bani pentru timbrele poştale, când fondurile au fost cheltuite pentru expedierea felicitărilor mincinoase prin care Oprea îi anunţa pe „beneficiarii...” cât s-a luptat el pentru a le majora pensiile. Asta e! Singurul vinovat e preşedintele. I-am zis de nenumărate ori, ba chiar am sesizat şi în scris, să „rupă” din fondul de reparaţii şi să ne pună şi nouă, la bloc, nişte cutii poştale mai ca lumea. Eu am zis, eu am auzit. Nu-i nimic! În ianuarie vom avea adunarea generală şi poate o să-l schimbăm. Măcar la bloc să avem şi noi un preşedinte mai acătării.