Caragiale, mereu actual

Astăzi se împlinesc 160 de ani de la naşterea celui care avea să devină părintele dramaturgiei româneşti. Deşi Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român, prin faptul că a reflectat cel mai bine realităţile, limbajul şi comportamentul românilor. Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii şi o dramă), nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, poezii şi parodii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional. Operele sale, în special comediile, sunt exemple excelente ale realismului critic românesc. Pentru realismul ei, vă propun să citiţi fabula „Şarla şi ciobanii”. Orice asemănare cu persoane din zilele noastre este absolut întâmplătoare.

Şarla şi ciobanii

Acum vro şeapte sau opt ani,
Nişte ciobani
Căutau să pripăşească
Un dulău, ca să păzească
Pe oi
De lupi. - Vai de noi!
Vor zice-ndată unii liberi-cugetători:
N-are să vie-o vreme
Când oile să n-aibă de lupi a se mai teme?
Zău, după mine, de multe ori
Cugetătorii-liberi sunt
Fiinţe prea ciudate;
O clipă nu te lasă s-ai parte
De cuvânt.
Să n-apuci, din păcate,
Să-ncepi cu dânşii vorba, c-apoi să te mai ţii
Sute şi mii
De cugetări înalte şi reflectări profunde
De mult rabd, îns-acuma voiesc a le răspunde:
Da, domnii mei,
Cu prea mare dreptate
Aveţi cuvinte de pietate
Pentru miei...
Sau oi... dar, docamdată,
Liberi-cugetători,
Ascultaţi povestea cu ciobanii; ori...
Eu voi tăcea ca să v-ascult.
Nu zău! îmi place foarte mult
S-aud palavre lungi şi late,
Şi despre-aceasta probe pot da necontestate:
La Cameră sunt nelipsit.
Ş la tot ce s-a vorbit
În Atheneu
Eu
Am fost cel mai fidel dintre auditori.
Fac haz pe oratori...
Dar... să lăsăm acestea,
Şi povestea
Începută să urmăm:
Ciobanii noştri, aşadară,
Plecară
Dulăul să-şi găsească.
Umblară cât umblară
Şi detere-n sfârşit
D-o javră jigărită,
De foame leşinată, cu părul năpârlit.
Cum îi văzu,
Potaia-afurisită
Îşi puse coada-ntre picioare, făcu trei tumbe şi-ncepu
Să se tăvălească,
Să se linguşească,
Să chelălăiască,
Ca toţi câinii nemţeşti
Când, leşinaţi de foame, doresc să-i miluieşti.
Li se făcură milă de şarlă: o chemară,
Şarla-i urmă,
Şi-astfel cu toţi plecară.
O duseră la stână şi şarl-aci jură
Pe lege. - Cum se poate?
Dar şarlele n-au lege, ş-ar fi de necrezut,
Veţi zice; fugi d-acolo! Ştiu bine-aceste toate,
Dar iacă s-a putut!
Şarla jură pe lege, onoare, conştiinţă,
Nu râdeţi de,... să fie un câine de credinţă.