Mai bine activist, decât securist

    Îmi cer scuze faţă de colegii care, ieri, au demonstrat paşnic în Piaţa Victoriei. Îmi cer scuze şi faţă de cei care, din varii motive, nu au putut veni ieri în Piaţă. Dacă aş fi bănuit măcar ce o să urmeze, stăteam liniştit acasă, în faţa televizorului. Sau a calculatorului pe care soţia, supărată rău, mai rău decât pe mine, a promis că o să îl arunce pe geam, ca să nu mai stau ore în şir în faţa lui şi să îmi pierd timpul cu tot felul de „prostii”, cu care, sigur, nu voi schimba nimic. Aşadar, aş fi rămas acasă şi i-aş fi sunat şi pe Lică Pavel, pe Eugen Burghelea, pe Valeriu Pricină şi pe încă vreo câţiva foşti colegi din presa militară, despre care eram sigur că vor merge în Piaţă. I-aş fi sunat şi i-aş fi sfătuit să stea liniştiţi pe la casele lor. Nu i-am mai fi dat astfel apă la moară lui Traian Băsescu, să-i bage pe toţi demonstranţii în aceeaşi oală şi să spună: „Vedeam activişti din Consiliul Politic al Armatei chiar astăzi, foşti colonei din Armata Română, dar care niciodată n-au fost dincolo de munci agricole unde făceau propaganda lui Ilie Ceauşeascu, îi vedeam manifestând vigurios împotriva a ceea ce s-a făcut până astăzi pentru redresarea României...”. 
    Nu am stat acasă şi iată unde s-a ajuns! „Foştii” generali, „foştii” colonei,  „foştii” maiori, „foştii” maiştri militari şi subofiţeri, aşadar toţi aceşti „foşti”, care astăzi nu mai sunt cadre militare în rezervă (a spus-o chiar Traian Băsescu, cel care a promulgat legea prin care am fost deposedaţi de gradul militar), au devenit, dintr-o dată, „activişti... care făceau propaganda lui Ilie Ceauşescu”. Eu, unul, recunosc. Am fost activist în Consiliul Politic Superior al Armatei. Nici nu se putea altfel, presa militară, în totalitatea ei, fiind subordonată, în acele vremuri, respectivei structuri. Dar, mă întreb, numai pe mine, pe Valeriu Pricină, pe Lică Pavel, pe Eugen Burghelea şi pe istoricul Mircea Dogaru ne-a văzut Băsescu în Piaţă?  Eu am văzut încă vreo câteva mii de „foşti”, pe mulţi dintre ei reântâlnindu-i după un car de ani. I-am cunoscut în liceul militar, în şcoala de ofiţeri sau pe vremea când îmi toceam pingelele, umblând după subiecte de presă. Şi am umblat destul de mult. Şi prin poligoane, şi pe câmpurile de instrucţie şi de aplicaţii, şi pe la cele două (dacă nu chiar trei!) canale, şi pe tarlalele nesfârşite din Insula Mare a Brăilei, unde trudeau din greu militarii, şi la irigaţii, şi la minele de cărbune, şi la Casa Poporului, şi pe la alte construcţii (unele dintre ele fiind şi acum în stadiul în care le-au prins evenimentele din decembrie 1989), şi pe terasamentele de cale ferată din mai toate regionalele CFR, şi pe la pichetele de grăniceri uitate de lume. Aşa se făcea un ziar pe atunci, nu ca acum, după ştirile de la televizor despre incendii, inundaţii, deraieri de trenuri, accidente de circulaţie, furturi, violuri, tâlhării, omoruri sau câte şi mai câte alte grozăvii, sau după comunicatele de presă primite de la diverse instituţii ale statului.
    Peste tot pe unde s-au instruit sau au trudit militarii am umblat. Şi, când spun militari, nu mă refer doar la cei în termen. Mă refer la toţi. Şi la ofiţeri, şi la maiştri militari, şi la subofiţeri, dar, mai ales, la locotenenţii pe care nu-i deosebeai de soldaţi, nici ca vârstă, nici ca uniformă, fiind îmbrăcaţi toţi la fel, cu aceeaşi ţinută de instrucţie sau de lucru. Pe ei, pe locotenenţi, i-am văzut, în marşuri istovitoare, în fruntea plutoanelor, cărând în spate raniţa cu cele trebuincioase, raniţă care cântărea destul de mult. I-am văzut pe unii sărind în sus de bucurie atunci când, în aplicaţii sau în tabere de instrucţie fiind, erau anunţaţi că soţia, rămasă singură acasă, a adus pe lume un copil. M-am întristat şi am suferit alături de alţii când, aflaţi departe de casă, acolo unde îi chema datoria de militar, primeau vestea că i-a părăsit, pentru totdeauna, careva dintre cei dragi, iar ei nu i-au fost alături în ultimele clipe de viaţă. Pe mulţi i-am regăsit după aceea, în nenumăratele mele peregrinări prin ţară, în cămine de garnizoană, multe dintre ele neîncălzite şi duhnind a igrasie, visând la un apartament al lor, unde să-şi aducă familia aflată la sute de kilometri depărtare. Şi eu am visat la acelaşi lucru mulţi ani, ca să nu mai fiu "tată de duminică" pentru copiii mei, copii care au fost dezamăgiţi că, în prima lor zi de şcoală sau la serbările de sfârşit de an, nu au putut să se mândrească în faţa colegilor cu tatăl lor - ofiţerul.
    Multora dintre cadrele militare le-am văzut feţele iradiind bucuria când obţineau cu subunitatea calificativul maxim la trageri, sau când reveneau din aplicaţii fără ca să se fi întâmplat "ceva deosebit". Pentru că, uneori, se mai întâmplau şi astfel de lucruri. Aşa este când lucrezi cu oameni şi cu tehnică. Uitau atunci de zilele şi nopţile obositoare de antrenament, când se aplecau părinteşte asupra fiecărui soldat, pentru a-l deprinde cu abc-ul ostăşiei. I-am văzut, pe cei detaşaţi cu subunităţile la lucrări în economia naţională sau în agricultură, punând umărul alături de soldaţi, pentru ca subunităţile pe care le comandau să-şi termine norma la timp. Locotenenţii de atunci au îmbătrânit. Unii au ajuns generali, alţii colonei, alţii maiori. Alţii (destul de mulţi) sunt doar... amintiri. Aceştia din urmă, plecaţi prea devreme dintre noi, cel puţin sunt liniştiţi, acolo unde sunt. Până la ei nu poate ajunge umilinţa la care noi, cei care ne încăpăţânăm să rămânem în viaţă, suntem supuşi astăzi, luându-ni-se, o dată cu o parte din pensie, şi gradul pentru care am ostăşit o viaţă întreagă.
    Ştiu, nu voi schimba nimic cu aceste rânduri. Dar aşa sunt eu. Mi-a plăcut să scriu, încă de pe băncile şcolii. Şi alţii au scris. Numai că, în timp ce, în anii de început într-ale ostăşiei, eu scriam versuri sau reportaje, alţii scriau note informative despre colegi. Asta e doar una dintre diferenţe! Mai târziu, când eu stăteam, în miez de noapte, la tot felul de cozi, îmbrâncit de vecinii mai oacheşi din cartier, pentru a prinde un litru de ulei, un amărât de pui sau un pachet de unt, alţii, hăhăind mulţumiţi, îşi frecau de faţă dolarii câştigaţi din bişniţa făcută cu tot felul de lucruri aduse de peste mări şi ţări. În timp ce eu luam pieptiş pantele dealurilor sau ale munţilor patriei, în fruntea plutonului, în marşuri istovitoare sau în aplicaţii, departe de familie, alţii, tot departe de familie, băteau străzile porturilor lumii în căutarea cârciumilor şi a bordelurilor.
Mai târziu, am ajuns activist şi lucrurile s-au schimbat. Nicidecum în bine. În bine s-au schimbat doar pentru unii foşti securişti...

Ilie Bâtcă
(fost colonel al Armatei Române)