Cu întârziere declar (şi iertare îmi cer!)
că-n seifuri, la bănci, nu am niciun ster
de Euro, pământ nici atât,
doar praful ce mi se insinuează în gât
din gropi botezate cu nume de stradă,
orătănii nu am, nu am nici ogradă
la Corbu, la Breaza, Snagov sau aiurea,
un copac nu am, măcar, din pădurea
ce se distruge, după veacuri şi veacuri,
n-am iahturi, nici voie nu am, azi, pe lacuri
să prind un biban, un caras, o plătică,
un peşte, oricare, căci alde Mitică
stăpâni sunt în ţară, acum, peste toate,
n-am marmură, aşa că palate
nu-mi pot înălţa, la poale de stâncă,
n-am aia, n-am aia, mă mir cum de încă
mai am, ca şi alţii, atâta răbdare
s-aştept o minune, s-aştept o schimbare,
nici vilă, pe plaja de vis din Miami,
nu mi-am cumpărat, cu bani de la mami,
pe care aceasta i-a strâns de prin piaţă,
vânzând, la tarabă, ridichi şi verdeaţă,
nu am o epavă, rămasă din flotă,
din banii pe-aceasta să-i fac fetei dotă,
dar pot, fără teamă, să-mi urlu năduful,
văzând cum prosperă săracii cu duhul
ajunşi să conducă poporul sărman,
odraslele celor cu extra-viran,
pe care-l măsoară cu tona şi cubul...
Când, oare, şi cine va strânge şurubul?
Ilie Bâtcă
