A trecut ceva vreme de când am deschis ultima dată calculatorul. Acum, trecând în fugă peste mesaje şi peste comentariile de pe blog, constat că unii dintre prieteni mi-au observat absenţa. Alţii nu. Şi unora, şi altora le mulţumesc. Ca să nu vă dezamăgesc, încerc să mai postez şi eu câte ceva. Nu e de actualitate, dar alte săgeţi nu mai am în tolbă. În aceste zile cât m-am ţinut departe de calculator, am tot cugetat dacă îşi au rostul aceste „săgeţi” ale mele. Şi am ajuns la concluzia că nu. Până când mă voi reprofila, voi apela la nişte scrieri mai vechi. Ca să nu fie plictisitoare, voi încerca să vă provoc la un concurs, căruia să-i zicem, de exemplu, „Recunoaşteţi personajul (personajele)?” Vă doresc lectură plăcută!
Moartea căpriorului
(după Nicolae Labiş)
Seceta
a ucis şi ultima
boare,
deşi
apă nu e,
vegetaţia-i
mare,
e
pericol ca, din urmă venind,
vânătorii
să
nu poată vedea,
alergând, căpriorii
şi,
desigur, atunci, oricât
de dibaci,
oricâţi
secretari de stat voi avea
eu gonaci,
întâiul,
în acte şi-n
fapt, vânător,
cu
arma-ncărcată
voi sta, la picior,
umbla-voi
degeaba, hai-hui, pe coclauri
şi-acasă
veni-voi,
spăşit, fără
lauri.
Mă iau după Sârbu pe
deal, printre rugi,
şi ţepii mă zgârie,
răi şi uscaţi,
păcat c-o să-mi stric
bunătate de blugi,
c-o seară în urmă de
Dana spălaţi
Deja e amiază, dar eu
sunt sătul,
mă năruie setea şi văd
că în taşcă
nu am nicio cola, nu am un
redbull
să beau, ca tot omul.
Găsesc doar o ceaşcă,
dar ceaşca-i uscată,
vagi urme de zaţ
mai poartă pe fundu-i,
rămase de-aseară,
şi-o gură de apă aş
bea cu nesaţ,
de-aş fi la izvoru-ţi
ştiut, căprioară.
Lui Sârbu i-arăt ceaşca
şi-mi face semn să tac,
înghit în sec şi gura
mi-o ţin, se înţelege,
nu pentru că-i ministru
şi eu îi fac pe plac,
dar vânătoarea, astăzi,
oprită e de lege.
Cu foşnet de aramă,
pădurea mă-nfioară
şi stele, câte una,
răsar încet pe boltă,
când mă gândesc că
moartea-i aproape, căprioară,
o latură din mine, cea
bună, se revoltă,
instinctul de-a ucide e
însă mai puternic,
când fierul rece-al armei
îl simt vibrând în mână,
la vânătoarea asta,
ministrul prea cucernic
mi-a dat chiar dezlegare,
de-acum o săptămână.
Sub razele de lună
ce-nvăluie izvorul,
privind în jur cu teamă,
urmat de căprioare,
spre apa susurândă
se-ndreaptă căpriorul,
privirea aţintind-o spre
mine, prin cătare.
Şi văile vuiră...
Îngenuncheat a rugă,
cu fruntea sprijinită în
iarba-nsângerată,
mai vede căpriorul cum
ciutele, în fugă,
dispar, tăcute umbre,-n
pădurea întunecată.
Sub razele de lună, s-a
înroşit izvorul,
nici susur, nici răcoare
nu simte căpriorul
şi-n trista lui privire,
mai rece decât fierul,
îşi oglindeşte, falnic,
surâsul... premierul.