Provocare

A trecut ceva vreme de când am deschis ultima dată calculatorul. Acum, trecând în fugă peste mesaje şi peste comentariile de pe blog, constat că unii dintre prieteni mi-au observat absenţa. Alţii nu. Şi unora, şi altora le mulţumesc. Ca să nu vă dezamăgesc, încerc să mai postez şi eu câte ceva. Nu e de actualitate, dar alte săgeţi nu mai am în tolbă. În aceste zile cât m-am ţinut departe de calculator, am tot cugetat dacă îşi au rostul aceste „săgeţi” ale mele. Şi am ajuns la concluzia că nu. Până când mă voi reprofila, voi apela la nişte scrieri mai vechi. Ca să nu fie plictisitoare, voi încerca să vă provoc la un concurs, căruia să-i zicem, de exemplu, „Recunoaşteţi personajul (personajele)?” Vă doresc lectură plăcută!

Moartea căpriorului

(după Nicolae Labiş)

Seceta a ucis şi ultima boare,

deşi apă nu e, vegetaţia-i mare,

e pericol ca, din urmă venind, vânătorii

să nu poată vedea, alergând, căpriorii

şi, desigur, atunci, oricât de dibaci,

oricâţi secretari de stat voi avea eu gonaci,

întâiul, în acte şi-n fapt, vânător,

cu arma-ncărcată voi sta, la picior,

umbla-voi degeaba, hai-hui, pe coclauri

şi-acasă veni-voi, spăşit, fără lauri.

Mă iau după Sârbu pe deal, printre rugi,

şi ţepii mă zgârie, răi şi uscaţi,

păcat c-o să-mi stric bunătate de blugi,

c-o seară în urmă de Dana spălaţi

Deja e amiază, dar eu sunt sătul,

mă năruie setea şi văd că în taşcă

nu am nicio cola, nu am un redbull

să beau, ca tot omul. Găsesc doar o ceaşcă,

dar ceaşca-i uscată, vagi urme de zaţ

mai poartă pe fundu-i, rămase de-aseară,

şi-o gură de apă aş bea cu nesaţ,

de-aş fi la izvoru-ţi ştiut, căprioară.

Lui Sârbu i-arăt ceaşca şi-mi face semn să tac,

înghit în sec şi gura mi-o ţin, se înţelege,

nu pentru că-i ministru şi eu îi fac pe plac,

dar vânătoarea, astăzi, oprită e de lege.

Cu foşnet de aramă, pădurea mă-nfioară

şi stele, câte una, răsar încet pe boltă,

când mă gândesc că moartea-i aproape, căprioară,

o latură din mine, cea bună, se revoltă,

instinctul de-a ucide e însă mai puternic,

când fierul rece-al armei îl simt vibrând în mână,

la vânătoarea asta, ministrul prea cucernic

mi-a dat chiar dezlegare, de-acum o săptămână.

Sub razele de lună ce-nvăluie izvorul,

privind în jur cu teamă, urmat de căprioare,

spre apa susurândă se-ndreaptă căpriorul,

privirea aţintind-o spre mine, prin cătare.

Şi văile vuiră... Îngenuncheat a rugă,

cu fruntea sprijinită în iarba-nsângerată,

mai vede căpriorul cum ciutele, în fugă,

dispar, tăcute umbre,-n pădurea întunecată.

Sub razele de lună, s-a înroşit izvorul,

nici susur, nici răcoare nu simte căpriorul

şi-n trista lui privire, mai rece decât fierul,

îşi oglindeşte, falnic, surâsul... premierul.