Nimic nu e bătut în cuie

Până mai acum câteva luni, când una dintre tablele ce îl maschează s-a desprins pe una din părţi şi a început să lovească puternic în peretele de la capul patului meu, producând zgomote pe măsură, nu m-am întrebat ce rost are acel rost dintre cele două corpuri ale blocului în care locuiesc. Ca să mă dumiresc, am apelat la cunoştinţele unui vecin, constructor de meserie, astăzi şomer cu state vechi, ca mai toţi vecinii mei, care mi-a explicat că acel spaţiu îngust, căruia i se spune rost, lăsat între două construcţii alăturate sau între două părţi ale unei construcţii, permite mişcarea lor relativă sub acţiunea forţelor interioare sau a variaţiilor de temperatură. Tabla care îl acoperă ar fi aşa, doar pentru esteică.

Destupat la minte vecinul! Numai că nu vrea să creadă, în ruptul capului, că, de la o vreme, după ce mai multe table s-au desprins şi, umflate de vânt, încep să bată la unison în peretele meu, acesta începe să vibreze. Şi nu vibrează singur, pentru că îi antrenează şi pe ceilalţi pereţi din apartament, ba chiar şi pe ai vecinului de deasupra, dându-ţi senzaţia că eşti martorul unui cutremur cam de cinci grade pe scara Richter. Şi nici doamna administrator nu m-a crezut. De-asta, cred, nu a luat nicio măsură să fixeze tablele desprinse sau, chiar dacă dă prost la estetica blocului nereabilitat încă, să le dea jos.

La ultimul cod galben de furtună, nu am mai rezistat şi am sunat-o pe doamna administrator, invitând-o să vină la de mine, să vadă cum se cutremură patul cu noi. Nu ştiu ce o fi înţeles, că a închis telefonul. Eu, insistent, nu l-am închis. Am sunat la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă şi l-am rugat pe cel care mi-a răspuns să trimită de urgenţă la scara noastră un echipaj de pompieri, cu o scară, să dea tablele jos, până când acestea nu pică cu bloc cu tot. Mi s-a răspuns că nu e de competenţa pompierilor. Altfel ar fi stat lucrurile dacă i-aş fi spus că o pisică (nu din alea pe care doamna Udrea ar putea să le calce de zece ori cu maşinuţa pe care tocmai şi-a cumpărat-o şi acestea tot ar sări la gâtul lui Ponta), o prăpădită de mâţă, ca să scape de maidanezi, s-a urcat pe bloc şi, spre nenorocul ei, a căzut în rostul al cărui rost ştiu acum care este. Ce ziceţi, ar fi venit pompierii şi ar fi dat jos toate tablele, şi de pe o parte şi de pe alta a blocului? Eu zic că da, mai ales dacă îi spuneam celui de la 112 că am anunţat şi vreo două, trei televiziuni. Că pentru mai multe n-ar fi fost loc în jurul blocului. Nu m-am orientat. Asta e! Noroc că, în loc să bată spre portocaliu, codul galben a început să-şi piardă din intensitate. La fel şi vântul.

Ei, bine, s-a potolit el, vântul, dar eu nu m-am potolit. Am mers la Primărie, să vorbesc cu unul dintre specialiştii care pun buline roşii pe clădiri, să cer şi eu una, cu împrumut, s-o lipesc la intrarea în bloc, doar aşa, ca să o vadă doamna administrator când vine să recupereze restanţele la întreţinere. Credeţi că acesta m-a crezut? Ei, aş! Degeaba i-am explicat eu că rezonanţa mecanică, precum cea indusă de vânt sau de marşul în cadenţă al unei trupe de militari pe un pod, poate genera oscilaţii cu o amplitudine atât de mare încât să provoace, în cel mai grav caz, prăbuşirea podului. Treaba cu cadenţa şi podul o ştiam încă de pe vremea când uceniceam într-ale ostăşiei. Mai proaspătă (de prin august 2007) era imaginea cu podul din Minneapolis, care făcea legătura între două state americane şi traversa fluviul Mississippi, rupt pe o secţiune destul de mare şi prăbuşit în apă, datorită vibraţiilor care au atins nivelul de rezonanţă. Nu l-a convins nici aceasta. Şi nici trimiterile pe care le-am făcut la evenimente din urmă cu 5.000 de ani, consemnate în Biblie (Iosua 6. 1-20), când, după scanarea, timp de şase zile, a frecvenţei de rezonanţă a zidurilor, prin folosirea a şapte trâmbiţe, în cea de-a şaptea zi, prin mărirea amplitudinii până la valoarea critică, zidurile cetăţii Ierihon s-au prăbuşit.

În timp ce eu mă străduiam să reproduc cât mai exact citatul din Biblie („Atunci au trâmbiţat preoţii din trâmbiţe. Şi, cum a auzit poporul glasul de trâmbiţă, a strigat tot poporul împreună cu glas tare şi puternic şi s-au prăbuşit toate zidurile împrejurul cetăţii până la temelie şi a intrat tot poporul în cetate, fiecare din partea unde era şi au luat cetatea“), funcţionarul de la Primărie a pus mâna pe telefon şi a format un număr din trei cifre. Am tras cu coada ochiului şi am văzut că formase 112. Cum la acest număr răspund nu doar pompierii, ci şi cei de la Salvare, am salutat scurt, milităreşte, am făcut stânga împrejur şi am părăsit încăperea.

Aşadar, nimic nu e bătut în cuie. Nici măcar nişte nenorocite de table ruginite, care, fără nicio exagerare, pot provoca o nenorocire, darămite un program prin care Guvernul României (nu Guvernul Ponta, pentru că nici celui care poartă acest nume nu-i place să i se spună aşa!) îşi propune să repare multe din nedreptăţile pricinuite acestui popor în ultimii ani. Dacă nu se va întâmpla aşa, nu ne mai rămâne decât să sunăm la 112. Sau, mai bine, să îi luăm la rost...