luni, 14 noiembrie 2011

Balada cârcotaşului spăşit


(după George Topârceanu)

Trec anii, trec lunile-n goană,
Se duc săptămânile-n zbor

Şi zilnic aud de-o cucoană

Luată de presă-n vizor.

Eu nu ştiu fotoliul la care

Tânjeşte această duduie,

Ce demon o pune-n mişcare,

Când suie, şi suie, şi suie...


Degeaba-mi dau roată nămeţii

Prin părul rămas pe la tâmplă

Iar timpul îmi ară pomeţii,

Căci tot nu pricep ce se-ntâmplă.

Teleportat de-aş fi de pe Marte,

Sau, poate, picat de pe Lună,

Aş vrea adevărul, în parte

Măcar, să îl ştiu despre jună.

Las, noaptea, veioza să ardă

Şi-n albul tavan privesc fix:

Duduia e, deci, cumulardă,
Când altele-n viaţă dau chix!

De Mama Natură, în plus,

O fi, la mansardă, dotată

Această fătucă? Exclus!

Sau, poate, o fi, dar n-arată.

Cu-aşa un parcurs eclatant.

Mai rar se-ntâlneşte-o blondină,

De n-are un şef şi galant,

Şi gata oricând s-o susţină.

Când Şefu-a primit Cotrocenii

Plocon, plecând de pe Splai,

Avea în cohorta-i de genii

Şi-o divă cu părul bălai.

Era în pericol turismul,

Adus de neghiobi pe chituci?

Pornit-a atunci altruismul

Să fiarbă în şef, cu bulbuci,

Şi-un gând i-a venit, ca o briză,

(Doar are din astea o droaie!),

Că bună-i să scoată din criză

Turismul doar juna bălaie.”

Străpuns de privire-i tavanul,

Deasupra-mi, în micul iatac,

Dar gânduri îmi vin, cu toptanul,

Şi când mă retrag în cerdac:

Urmare-a iubirii eterne
Ce-o poartă culorii oranj,

A fost în vreo şapte guverne,

Dar ăsta nu-i mare deranj,

Pe mine mă arde la rânză

Şi dă peste buză paharul

Că, pentru o veştedă frunză,

A dat euroii, cu carul.

Probabil că frunza-şi ia seva

Din mărul sub care Adam

Sedus se lăsase de Eva,

Strămoaşa acestei madam.

Aruncă duduia bănetul,

Precum, din nacelă, nisip.

Aşa-i când, la bază, bugetul

Nu are, monşer, un prinţip.”


Mânat de această năloagă

De gânduri parşive, zic: „Hai!”

Aveam într-o carte, zăloagă,

Un ultim bilet de tramvai

Şi-am mers la un văr, la Romană,

Să scap de idei, orice-ar fi,

Dar totul a fost de pomană,

C-a fost, cu Săndel, şi mai şi.

Cu nervii era-n piuneze

De-o vreme destulă băiatul,

De când l-a împins să voteze

Cu ăştia de-acum necuratul,

Căci capu-mi făcu călindar

Cu tot ce-a făcut ministresa,

Ce post mai primi-va în dar

Şi cât de-nrăită e presa...

Probabil că sunt vreun efeb,

Gândea, negreşit, atunci, vărul,

Dar nu m-am sfiit să-l întreb

Şi-n faţă să-i spun adevărul:

În şcoală a dat ea, cu mopul,
Cu cratiţa, ochi, de sarmale

Prin parcuri a mers, doar cu scopul

Să cumpere votul matale?

În dânsa avu aia mică

A şefului ei un model,

Şi-n Ritzi, o altă amică,

Atunci când plecă la Bruxelles?

Maestră s-a dat în andrele,

Pe sticlă, la nu ştiu ce post?

Te rog doar atât, nea Săndele,

Să nu mă mai iei chiar de prost!

Mă ştii că-s cătană bătrână,

Dar sunt sictirit, că-n Ghenar,

Primi-voi, la Poştă, în mână,

Din pensie, doar un pătrar,

Degeaba-i înalţi osanale,

Iar asta, bre vere, nu-i zvoană,

Căci banii, ai mei şi-ai matale,

Îi toacă această cucoană.”



E, totuşi, băiat de ispravă

Acest verişor gradul doi,

C-a pus, lângă bere, pe-o tavă,

Vreo şase cârnaţi de Pleşcoi.

Mirosul, dând iama-n papile,

Şi-n tavă privind eu cu jind,

Uitai că, acum două zile,

Din ţară voiam s-o întind.

Bag seama c-a fost doar o toană

În capul meu sur de zevzec.

Să las cârnăciorii, cucoană,

Şi-aiurea, din ţară, să plec?



Văru` lu` Săndel

Pentru conformitate,

Ilie Bâtcă

Îndemn ostăşesc

(după „Cântec ostăşesc”, de Vasile Alecsandri)

Român verde ca molidul,
Cel mai mare-n minister,
Să-mi întărească partidul
Rezerviştilor le cer.

Generale, vino-n grabă,
După acest expozeu,
Şi apucă-te de treabă,
Nu fi... piesă de muzeu!

Ia o raniţă în spate,
Pune-n ea vreo zece pâini
Şi-mparte-le pe la sate,
La schimb cu... adeziuni!

Colonele, pune mâna
Şi-ajută! Ce mai aştepţi?
Să nu treacă săptămâna,
Fără să-mi aduci adepţi!

Tu, maiorule, aleargă,
Că eşti tânăr şi forţos,
Şi dă zvon în zarea largă
Că mai e ceva de ros!

Cât mai e, de ros, ciolanul,
Mă fac aprig, ca un zmeu,
Şi mă rog, ca tot oşteanul,
Să-mi ajute Dumnezeu!


Ilie Bâtcă  

vineri, 4 noiembrie 2011

Doamna aia

(după "Vorba aia" de Ion Pribeagu)


Aveam doar zece anişori,
abia trecusem într-a patra,
dar am simţit primii fiori,
când am aflat de Cleopatra,
fostă regină în Egipt,
şi într-o zi, jucând brezaia,
un gând în creier mi s-a-nfipt:
S-ajung şi eu ca doamna aia!


Să fi trecut încă un an,
când am citit eu, într-o carte,
că-n Argentina, don Juan
s-a însurat cu Eva Darte.
Văzînd eu poza cu Evita,
nu-mi mai venea să întorc foaia,
precum, la poarta nouă, vita,
mă tot uitam la doamna aia.


Când unul, Gheorghe, un oier
ce se iubea cu o vecină,
mi-a arătat „doamna de fier”
în poză, lângă o regină,
era să cad într-un furcoi
cu care ridicasem claia
şi-am zis atunci că, din Pleşcoi,
doar eu voi fi ca doamna aia.


După momente de catharsis,
când am aflat (era prin toamnă)
că marele magnat Onassis
s-a însurat cu Prima Doamnă
şi, ca un domn curtenitor,
i-aduce, la desert, papaia,
visam şi eu un armator,
ca să mă simt ca doamna aia.


Madonna, fata lui Ciccone,
m-a fascinat de prima dată,
de-aia păstram eu în casone
bluziţa mea cea decoltată
pe care o probam în pripă,
când, descuiată, găseam baia,
simţind un vis cum se-nfiripă:
Să mă îmbrac ca doamna aia!


Regine ştiu vreo câteva,
dar o femeie preşedinte
s-o fi găsind pe undeva?
Niciuna nu îmi vine-n minte.
Dacă nu e, cu-atât mai bine,
deja simt în obraji văpaia,
când se va spune despre mine:
E preşedinte... doamna aia!


Ştiu, falsul e incriminat,
poţi înfunda chiar şi pârnaia,
cu riscul de-a fi condamnat,
semnez... EU, pentru doamna aia.

Ilie Bâtcă