Cu vreo şapte, opt ani în urmă, pe când eram redactor-şef la o publicaţie săptămânală, scriam editorialul cu titlul de mai sus. Câţiva dintre membrii redacţiei m-au rugat, „spre binele publicaţiei”, să renunţ, ca nu cumva spusele mele să ajungă la urechile domnului Gigi. Nu i-am ascultat. Şi cred că am procedat bine. Iată cam ce scriam atunci:
„La doar câteva zile după ce, printr-un comunicat, Clubul Român de Presă recomanda publicaţiilor, posturilor de radio şi televiziune şi agenţiilor de presă să boicoteze prezenţa persoanei Gigi Becali în materialele de presă, considerându-se că aceasta este nocivă atât pentru ziarişti, cât şi pentru public, o jurnalistă de la un cotidian central a simţit pe pielea ei ce înseamnă să ignori respectiva recomandare. O recomandare pe care mulţi o consideră binevenită, dar tardivă. Pentru că tocmai ei, ziariştii, admonestaţi, înjuraţi şi ameninţaţi acum de pitorescul personaj, au pus umărul la ridicarea piedestalului de nisip pe care acesta s-a căţărat, aruncând, după fiecare opintire, cu bani în stânga şi în dreapta.
Ca să-i poată smulge acestuia crâmpeie de "înţelepciune" pe care, apoi, să le aştearnă pe hârtie, pentru a ajunge la cititorul bulversat de neaşteptata răsturnare a şubrezitei scări a valorilor din societatea postrevoluţionară, cohorte întregi de ziarişti se ţineau (şi încă se mai ţin) aproape de intempestivul personaj ajuns, peste noapte, "vedetă naţională". Iar unii moderatori de emisiuni, pentru a creşte ratingul posturilor de televiziune, ar fi în stare să stea la taifas cu „înţeleptul înţelepţilor” o noapte întreagă, renunţând chiar şi la spoturile publicitare aducătoare de venituri substanţiale. În fond, tot despre publicitate este vorba, respectivii moderatori încercând să ne vâre pe gât un produs expirat deja, înainte ca acesta să ajungă pe piaţă.
Iată că, mediatizarea agresivă a individului se întoarce acum, ca un bumerang, exact împotriva celor care i-au făcut-o, retezându-le condeiele din care au curs cuvintele mieroase menite să-l ungă, la inimă şi pe întreg corpul, pe cel care, în visele sale, se şi vede purtând într-o mână barda lui Mihai Viteazul şi în cealaltă arginţii pe care să-i arunce mulţimii. Asta în timp ce mai sloboade câte o ocară asupra celor care, încercând să-i descopere adevărata imagine, cutează să ridice privirea din colbul drumului pe care se preumblă măria sa. Cum s-a întâmplat şi cu biata ziaristă care, în zi de martie întâi, în loc să primească de la „marele gânditor” o floare, s-a trezit cu un potop de sudălmi revărsate asupra sa. Reacţia colegilor de breaslă prezenţi? Bagatelizând recomandarea Clubului Român de Presă, s-au grăbit spre studiouri, pentru a transmite în eter memorabilele imagini.”
Acum, un alt „înţelept” repetă acea scenă care m-a cutremurat. Nu fac altceva decât să-i reproduc cuvintele. „Băi, sunt învinuit, băi, nebunilor. Nu, bă, pentru că sunt prea sexi. Voi nu vedeţi cât sunt de frumos? Fir-aţi ai dracului să vă ia! Băi, nebunule, pune mâna şi învaţă, dacă... Pune, bă, mâna şi citeşte ce înseamnă învinuit şi ce înseamnă inculpat... Voi mă jigniţi pe mine, ce căutaţi după mine? Voi vreţi sânge? De ce nu mă lăsaţi să plec? Cine sunteţi voi să faceţi abuzurile astea? Păi ce, bă, voi mă călcaţi pe bombeuri, păi cine sunteţi voi să faceţi abuzurile astea... Păi, ce căutaţi peste mine, mă călcaţi, uite ce mi-aţi făcut pe pantofi, pe pantaloni...”
Ce aş putea să mai zic eu? Doar atât: `re-aţi ai dracului de ziarişti, că voi i-aţi ajutat să ajungă parlamentari şi europarlamentari. Ba, pe unii, chiar preşedinţi. Aşa vă trebuie, tonomatelor, nebunulor, găozarilor, păsăricilor, ţigăncilor împuţite...
